A INCEPUT SEZONUL GHEBELOR (ARMILLARIA MELLEA)

Ghebele (Armillaria mellea) sau opinticile, denumirea sub care sunt cunoscute în popor, cresc în pădurile de foioase şi răşinoase, în şleaurile de deal şi munte, dar se întâlnesc şi la câmpie. Apar de regulă în pădurile în care s-a exploatat masa lemnoasă sau în cele în care s-au executat lucrări de igienă, curăţiri sau rărituri. Ele apar pe cioatele mai vechi de doi ani, sau în jurul acestora.

p

Primele ghebe apar de obicei la sfarșitul lunii septembrie și inceputul lunii octombrie.. Ele pot apărea grupate sau împrăştiate. Culoarea ghebelor este diferită, funcţie de specia din arboret la care apar: la fag stejar şi carpen acestea sunt de culoare maronie, la salcâm galben-verzui, la jugastru frasin şi paltin galbene. Cele mai gustoase şi mai cărnoase sunt cele care apar pe salcâm, jugastru, frasin, paltin.

Diametrul pălăriei poate ajunge până la 4-5 cm, lungimea piciorului 1-10 cm. Se pot consuma crude sau în saramură dar se pot și congela.

Dacă dorim să punem ciupercile în saramură, trebuie să le curăţăm de impurităţi, apoi să le spălăm în apă rece 5-10 minute, să le punem la fiert timp de 10-15 minute după care se spală cu un jet de apă rece de la robinet, se lasă să se scurgă apa din ele.

Pentru ca ciupercile să aibă o culoare albă frumoasă atunci când le fierbem, punem în ele 5 g sare de lămâie şi 3% sare de bucătărie. Saramura în concentraţie de 20-25% se toarnă într-un butoi în care se pun ciupercile care în prealabil au fost introduse într-un sac de polietilenă. Se folosesc vase inoxidabile.

Din ghebe se poate face o zacuscă foarte gustoasă, o ciulama de ghebe, o salată de ghebe, se pot conserva în oţet, se pot prăji cu ceapă, usturoi, hrean

Posted in Uncategorized | Leave a comment

RECOLTAREA ŞI VALORIFICAREA TRUFELOR UN HOBY SAU O AFACERE?

Cred că sunt puţini oameni din ţara noastră care pot  afirma că pentru ei culesul şi valorificarea trufelor reprezintă de fapt un simplu hobby. Un hobby, aşa cum îl înţeleg eu, este o plăcere pe care unele persoane îşi permit să o aibă, plimbându-se prin pădure însoţiţi de un câine inteligent şi bine dresat care să caute şi să găsească trufe. În acelaşi timp însoţitorul câinelui poate să admire farmecul pădurii, flora şi fauna pădurii, să respire un aer curat şi sănătos.

Privită ca hobby, recoltarea trufelor poate aduce numeroase satisfacţii personale nu neapărat şi financiare.  Însă sunt sigur că pentru majoritatea oamenilor de rând culesul şi valorificarea trufelor reprezintă şi o afacere mai mare sau mai mică în funcţie de:

–          experienţa acumulată;

–          numărul de câini din dotare;

–          abilităţile câinilor în găsirea trufelor;

–          condiţia fizică şi rezistenţa la efort  a căutătorului de trufe;

–          cunoaşterea metodelor de lucru şi de recoltare;

–         cunoaşterea speciilor de arbori agreaţi de trufe;

–          cunoaşterea speciilor ierboase care vegetează în acelaşi habitat cu trufa;

–          orientarea în teren,  cunoaşterea expoziţiilor.

–          cunoaşterea tipurilor de sol în care poate creşte trufa;

–          cunoaşterea speciilor forestiere şi a compoziţiilor de arboret;

–          numărul locurilor de trufe cunocute;

–          ieşirea în teren odată cu ivirea zorilor (atunci câinii lucrează cel mai bine);

Nici un culegător de trufe nu se formează în câteva luni. De obicei trec chiar ani de zile până un culegător se acomodează cu câinele şi ajunge să găsească suficiente locuri cu trufe pentru ca el să poată face o adevărată afacere din recoltarea trufelor.  În plus de asta, pentru a găsi cât mai multe  locuri cu trufe, culegătorul este obligat să parcurgă zeci şi sute de kilometri atât în judeţul lui cât şi în alte judeţe din ţară. A te limita la locuri puţine şi aproape de casă nu este o soluţie valabilă pentru a face o afacere din culesul trufelor. În plus, este foarte posibil ca unele locuri găsite de dumneavoastră să fie găsite şi de alţi căutători de trufe şi astfel cantitatea de trufe ce o puteţi recolta depinde şi de cantitatea de trufe recoltată de ceilalţi căutători. Dacă însă nu reuşiţi să găsiţi o cantitate rezonabilă de trufe, vă puteţi trezi în situaţia de a nu reuşi să vă acoperiţi cheltuielile făcute cu transportul plus timpul pierdut.

Viitorii culegători de trufe trebuie să nu se descurajeze dacă la început au unele eşecuri. Dacă perseverează şi au încredere în ei şi binenţeles şi în câine, o dată cu timpul şi rezultatele pozitive vor începe să apară. În mod normal viitorul culegător trebuie să se documenteze foarte bine înainte de a începe culesul. Documentarea cea mai bună este obținerea de informații și relații  de la un culegător profesionist. În mod normal acest lucru nu se poate întâmpla însă deoarece căutătorul profesionist niciodată  nu  va spune unde are locurile de cules pentru că astfel riscă să-şi compromită el şansele de cules. Poate chiar să indice tocmai un loc unde nu se găsesc trufe pentru a nu risca să-şi compromită afacerea. Dacă totuşi se identifică un loc cu trufe, trebuie procedat în mod discret şi să nu fie divulgat deoarece acesta poate fi recoltat, în mod respnsabil,  o perioadă mare de timp.

Recoltarea trufelor depășește  condiția de hobby abia din momentul în care căutătorul de trufe reuşeşte să recolteze o cantitate minimă de kilograme pe săptămână. Modul de valorificare al  trufelor nu reprezintă o problemă deoarece cererea de trufe este mereu în creştere iar oferta este în scădere din cauza încălzirii globale şi a distrugerii habitatului natural prin defrişările care se fac în majoritatea ţărilor. Pe internet se pot gasi intermediari care doresc să cumpere trufe. Singura problemă este aceea de a găsi un cumpărător serios care să plătească trufele recoltate pe loc. Niciodată trufele nu sunt date celor care nu  plătesc marfa pe loc deoarece există riscul de a nu mai fi plătite. Este  importantă identificarea unui cumpărător  serios şi constant.

Posted in Uncategorized | Leave a comment

Trufa albă de Italia (Tuber magnatum Pico).

Este cunoscută sub denumirea de trufa albă de Italia, trufa de Istria, trufa de Piemont sau trufa cenuşie. Din cele peste 100 de specii de trufe care cresc in Europa, trufa alba este cea mai scumpă şi cea mai valoroasa dintre toate, fiind supranumită şi regina trufelor.

Comparativ cu celelalte specii, trufa albă creşte la adâncimi mai mari, uneori putând fi găsită chiar la adâncimea de 40-50 cm. Vegetează pe soluri bogate în humus, bine drenate şi bine aerisite, soluri cu p-H-ul cuprins între 7-8,5, sau uneori chiar mai mare. Preferă cu precădere solurile aluvionare, aflate în apropierea râurilor de câmpie. Solul ideal este cel calcaros, bine drenat şi bine aerisit, umed în majoritatea timpului din an, bogat în substanţe minerale (calciu, fosfor, fier, potasiu), soluri poroase şi afânate. În ţara noastră trufa albă de Istria poate fi găsită în sudul şi sud vestul ţării,

Principalele specii forestiere cu care trufa albă de Italia trăieşte în simbioză sunt stejarul pedunculat (Quercus Robur), cerul (Quercus ceris), specii din familia teilor (Tilia), plopul alb (Populus alba), carpenul (Carpinus betulus), alunul (Corylus avelana), jugastrul (Acer campestre), frasinul de luncă (Fraxinus angustifolia), salcia albă (Salix alba).

Ca plante erbacee ce se întâlnesc în habitatul trufei albe de Italia amintim: ciuboţica cucului (Primula oficinallis), piperul lupului (Asarum europaeum), racotea (Stelaria holostea), Sanguisorba minor, vineţica (Ajuga reptans), Brachipodium sylvaticum păpădia (Taraxacum oficinale), Euphorisia amidoloides, rostopasca (Chelidonium majus), Silene vulgaris, Sedum acre, murul (Rubus fruticosus)

Recoltarea trufei albe cu câini trebuie făcută cu multă atenţie. Este cunoscut faptul că trufa albă este mult mai sensibilă decât trufele negre, ea fiind mai poroasă, mai lucioasă şi mai puţin densă decât acestea, motiv pentru care se rupe foarte uşor. Se stie ca o trufă fărâmiţată îşi pierde din valoare. După ce câinii au semnalizat prezenţa trufei şi încep să sape cu lăbuţele, ei trebuie îndepărtaţi, mai departe fiind sarcina trufarului să sape cu unealta cea mai potrivită pentru a nu zgârîia şi deprecia trufa.

Trufa albă poate fi sferică, dar poate avea şi forme neregulatate. În rest, trufa este catifelată, lucioasă şi netedă. Corpul fructifer poate avea culori diferite de la ocru-deschis, la crem-deschis, galben-verzui, gri-verzui, însă se pare că culoarea glebei este în funcţie de specia de arbore cu care trăieşte în simbioză. Miezul trufei poate fi alb, galben, gri, uneori cu unele nuanţe roşiatice, cuticula este de culoare albă sau gri cu nervuri filiforme şi încâlcite de culoare albTrufa albă este foarte perisabilă, nu este indicat să se păstreze o perioadă mai mare de o săptămână. Se depoziteaza la frigider în cutii de plasic închise ermetic, după ce în prealabil este împachetată în coli de hârtie absorbante, care se schimbă odată la 2 zile. Motivul este acela că trufa transpiră şi astfel elimină umezeală care înmoaie hârtia. Este indicat ca trufa să fie consumată crudă, deoarece prin încălzire sau fierbere îşi pierde toate calităţile.

Sezonul de cules la trufa albă începe în luna octombrie şi se termină în luna decembrie.O perioadă cam scurtă, după cum putem observa.

.

Posted in Uncategorized | Leave a comment

Trufa mesenterică (Tuber mesentericum Vitt)

Trufa mesenterică are dimensiunea de 2-6 cm, fiind uneori de mărimea unui ou. Este de culoare neagră-albăstruie cu un miros pronunţat de bitum, după unii, cu miros fenolic sau cu miros de migdale amare, după alții. De obicei are o cavitate la bază care intră destul de adânc în trufă, seamănă cu un rinichi în secţiune transversală. Acest miros fenolic se pierde dacă sunt expuse mai mult timp la aer, după care începe chiar să aibă un miros plăcut asemănător trufei negre de iarnă franceze. Gustul trufei mesenterice este foarte pronunţat şi este amărui. Aroma trufei mesenterice persistă chiar şi după gătit. Trufa mesenterică apare de obicei în luna septembrie şi poate fi culeasă până în luna decembrie-ianuarie. În unele ţări europene este cunoscută şi sub denumirea de trufa ordinară de Bagnoli.

Gleba trufei mesenterice este la început de culoare albă după care se transformă în culoarea maroniu-gri, gheba este de formă globulară, în interior are vene albe foarte întortocheate aidoma unui labirint. Peridiumul poate fi negru, albăstrui, maroniu cu negi foarte mărunţi şi deşi. Ascii şi sporii sunt identici cu cei ai trufei de vară (Tuber aestivum). Vegetează pe soluri bogate cu un strat de humus gros, soluri calcaroase sau argiloase, rendzine cu substratul de calcar la suprafaţă, soluri brune, soluri bine drenate, aerate, soluri bogate în materii organice, soluri cu Ph-ul neutru sau uşor alcalin.

Posted in Uncategorized | Leave a comment

ISTORIA TRUFELOR

Trufa era cunoscută încă din antichitate. Aristotel şi Pitagora apreciau trufele pentru calităţile lor afrodisiace. Babilonienii culegeau acum 3.500 de ani trufe din familia Terfezia (trufe de deşert), trufe care sunt specifice zonelor cu terenuri nisipoase (fig 4.) Regii babilonieni puneau trufele în foi de papirus şi le pregăteu pe jar. Sumerienii amestecau trufele cu orz, năut, linte, bame, muştar şi le consumau pentru multiplele proprietăţi pe care credeau că acestea le posedă.

Mohamed spunea că trufele sunt o mannă cerească trimisă de Allah poporului, iar sucul rezultat din ele ar fi un medicament miraculos pentru ochi. La acea vreme, cele mai apreciate trufe proveneau din Libia. O dată cu trecerea timpului, respectul pentru trufe a crescut tot mai mult astfel încât trufele au început să fie incluse în meniurile celor mai importante personalităţi din lume, ajungând să fie apanajul celor mai bogaţi oameni şi ridicate la rang de delicatese.

Un mare poet şi eseist francez, Vaudoyer, a spus că există două tipuri de mâncători de trufe, unul care crede că trufele sunt bune deoarece sunt scumpe şi alta care ştie că sunt scumpe deoarece acestea sunt bune. Genialul compozitor Gioachino Rosini, autorul celebrei opere Bărbierul din Sevila, spunea următorul lucru: „Am plâns de trei ori în viaţă, atunci când prima operă pe care am scris-o s-a dovedit a fi un rateu, atunci când l-am auzit prima oară pe Paganini cântând la vioară şi atunci când, la un picnic pe vapor, un curcan umplut cu trufe a căzut peste bord”.Compozitorul Gioachino Rossini spunea odată că trufele albe sunt, pentru lumea trufelor, acelaşi lucru pe care îl semnifică Mozart în lumea muzicii.

 În anul 1787 un scriitor maghiar pe nume Matyus menţionează că în ţara noastră, în Munţii Ciucului şi în zona Gheorghienilor dar şi în zona Maramureşului se găseau din abundenţă trufe porceşti (Choiromiches meandriformis). Acestea erau vândute în pieţe alături de fructe şi legume, dar erau şi exportate. La noi în ţară se pare că una dintre primele menţiuni despre trufe apare în anul 1841, într-o carte de bucate tipărită în limba chilirică, editată de Costache Negruzzi şi Mihail Kogălniceanu. Acum un secol din Transilvania se recoltau cantităţi însemnate de trufă porcească care se exportau cu precădere in Austria. Popularitatea crescută a trufelor face ca deja la 1800 ele să fie în plină epocă de aur: Joseph Talon creează, într-un sătuc din Provence, prima truferie, cu care înregistrează un succes enorm și începe, cum era de așteptat, să fie copiat la scară largă. Regele Francisc I consuma trufele frecvent înainte de întâlnirile sale amoroase şi la somptuasele sale banchete unde preparatele trebuiau să fie asezonate obligatoriu cu trufe, iar Ludovic al – XIV –lea le consuma zilnic între diferite feluri de mâncare.

 În trecut in Italia şi Spania trufele erau căutate cu ajutorul porcilor domestici dar în prezent acest mod de căutare a devenit istorie. Scroafele în comparaţie cu masculii au simţul olfactiv mult mai dezvoltat. Trufele emană un miros identic cu cel al androsteronului, un feromon sexual prezent în saliva porcilor masculi, de care scroafele sunt atrase atunci când sunt în călduri. Porcul după ce găsea trufa nu era dispus s-o cedeze prea uşor stăpânului său. Se spune că în ţări cu mare tradiţie în recoltarea trufelor precum Italia şi Franţa, se putea ghici,după degetele lipsă de la mâini, cine este trufar. O scroafă bună de căutat trufe ajungea să coste foarte mult, dar acest lucru nu mira pe nimeni, căci beneficiile aduse de acestea erau mult mai mari.

 Există o bursă a trufelor în Italia şi un muzeu al trufelor în Franţa. În China se găsesc cele mai multe trufe dar acestea sunt de calitate inferioară. Sunt din specia Tuber indicum, cresc in nordul Chinei şi sunt trufe de iarnă, iar recoltarea lor se face din noiembrie până în martie. Tot în China în Munţii Himalaia creşte trufa Tuber himalayensis asemănătoare cu trufa neagră franceză Tuber melanosporum, o trufă foarte apreciată şi scumpă însă din cauza dificultăţilor mari de recoltare se culege în cantităţi mici.

Posted in Uncategorized | Leave a comment

Propolisul albinelor un medicament minune

Ce este propolisul? Este o substanţă răşinoasă recoltată de albinele lucrătoare, în zilele de vară, cu temperaturi de peste 20 grade celsius.Culoarea propolisului variază de la galben, maro, putând avea chiar şi culoarea neagră. Mirosul este foarte aromat, acesta depinzând de temperatură, sursă, climă, zonă geografică. Mirosul specific este de ceară, miere, vanilie, muguri de plop, pin sau mesteacăn.

Aria de utilizări a propolisului se lărgeşte an de an. Utilizarea propolisului în prepararea medicamentelor asigură acestui produs o căutare tot mai mare. În urma numeroaselor studii şi cercetări s-a constatat, că are numeroase proprietăţi terapeutice. Se fac tratamente atât interne cât şi externe cu tincturi şi unguente pe bază de propolis, efectele obţinute fiind de multe ori miraculoase. Azi vom enumera numai câteva din tratamentele externe cu propolis astfel:

– arsurile uşoare se tratează cu unguent de propolis prin ungerea zonei afectate.
– arsurile mai grave se tratează cu tinctură de propolis însă aceasta produce usturimi puternice, efectele ce se obţin sunt însă nemaipomenite.
– eczemele infecţioase se tratează prin aplicarea de comprese cu tinctură de propolis, care se ţin timp de o oră şi jumătate. Deasemenea se poate folosi şi unguentul de propolis cu gălbenele, acesta se aplică de 2 ori pe zi.
– herpesul poate fi tratat definitiv prin 4 sau 5 tratamente cu tinctură de propolis potrivit unui studiu efectuat în Suedia.Tinctura se aplică prin picurare pe zona cu herpes şi se face de 2 ori pe zi.
– abcesele, furunculele, coşurile şi acneea se tratează în felul următor: se aplică o compresă cu tinctură de propolis pe locul cu probleme, efectele benefice sunt de cele mai multe ori fabuloase, în sensul că după maxim 48 de ore, dispar toate formaţiunile tratate de pe piele.
– ulcerul varicos se tratează foarte bine cu unguent, s-au tinctură de propolis, acesta aplicându-se pe zona afectată. Durata indicată pentru acest tratament este de opt săptămâni.

Compoziţia chimică constă în: răşină 50-55%, ceară 30-35%, uleiuri eterice 5-10%, polen 5-10%, impurităţi 5-10%. Mai intră în compoziţie în cantităţi mai mici taninuri, balsamuri, flavone, substanţe minerale, fitoncide, fier, cupru, mangan, zinc.


Propolisul este recoltat de către albine din mugurii de arbori și  arbuşti, in principal de la plop, ulm, răşinoase, stejar, tei, castan, paltin. Albinele culegătoare, în special cele bătrâne culeg răşinile din mugurii şi scoarţa arborilor la care adaugă unele secreţii glandulare mandibulare, la care mai adaugă ceară şi polen şi pe care apoi îl transformă în propolis.

Culegătoarele cele mai vârstnice din stup, identifică plantele ai căror muguri prezintă secreţii răşinoase. Acestea cu ajutorul mandibulelor, desprind picăturile de răşini de pe arbori şi le introduc în coşuleţele de pe tibiile picioarelor posterioare.Ajunsă în stup este ajutată de albinele debarasatoare, care cu mandibulele smulg firişoarele de răşini din coşuleţe. Uneori predarea propolisului se face chiar pe scândura de zbor.


Posted in Uncategorized | Leave a comment

Piperul lupului o planta cu proprietăți terapeutice deosebite cu condiția să fie consumată in cantități mici

Piperul lupului creşte în flora spontană în păduri de foioase dar şi de răşinoase, este o plantă perenă, tulpina este înaltă de 10-15 cm, frunzele sunt de culoare verde intens şi au formă de inimă.

Înfloreşte în luna mai, florile sunt de culoare violetă şi se observă destul de greu fiind ascunse sub frunze.Are o aromă iute cu iz de lămâie, gustul este canforat.Frunzele de piperul lupului au calităţi terapeutice importantefiind indicate în tratarea următoarelor afecţiuni: dureri de cap, migrene, cefalee, insomnii, boli de ochi. Perioada optimă de recoltare a frunzelor este luna martie-mai.

Piperul lupului conţine ulei volatil, săruri minerale, amidon, acid tanic, albumină.Dar pe lângă efectele sale benefice pentru sănătate are şi efecte negative. Astfel  luată în cantităţi prea mari este toxică.

Indicatii: bronsite, astm.Modul de folosire:
– infuzie din 5 – 7 frunze la o cana de apa fiarta, se bea dimineata, cu miere;
– pulbere de rizomi: 1 – 2 g, in apa calda;- sirop expectorant din 60 picaturi de alcoolatura de pochivnic, 50 picaturi extract fluid de ciubotica-cucului, 20 picaturi tinctura de anason, 50 ml sirop de brancuta si 150 ml apa, se ia cate o lingura din doua in doua ore;

– pudra de stranutat (pentru reflexoterapie) din 20 g pulbere de piperul lupului

Posted in Uncategorized | Leave a comment

Alunele de pădure : beneficii pentru sănătate

Alunele conţin fier, cupru, potasiu, calciu, fosfor, magneziu, sodiu, sulf, vitaminele A şi B.Sunt recomandate în afecţiuni circulatorii, colici, nefrite, varice, diabet, tenie, litiază urinară, astm bronşic, ateroscleroză, ameţeli, febră, ulcere varicoase şi stomacale.

Infuzia din frunze de alun se face punând peste 2 linguri de frunze 2 căni de apă clocotită, se lasă 45 de minute, după care se strecoară și se administrează 150 de grame de 3 ori pe zi cu o jumătate de oră înainte de fiecare masă.

Infuzia de muguri de alun se realizează prin adăugarea de apă clocotită peste o mână de muguri care în prealabil au fost mărunţiți, după care se mai dă puţin în clocot. Se iau 2 căni pe zi una dimineaţa şi una la amiază.

Uleiul de alune este folosit la prepararea diferitelor creme, deoarece are proprietăţi emoliente și ajută la purificarea pielii. Uleiul se obţine prin presarea la rece.

Vinul din scoarţa de alun se obţine punând peste 500g scoarţă măcinată, 1 litru de vin alb. Se păstrează aşa 10 zile, se scutură zilnic pentru omogenizare, după care se strecoară. Se foloseşte cu succes la răni, ulcere varicoase şi stomacale.

Posted in Uncategorized | Leave a comment

Plopul alb și trufa albă (Tuber magnatum Pico)

Plopul alb (Populus alba) este o specie indigenă, creşte până la înălţimea de 30-33 de metri şi circa 1,5 m în diametru. În tradiţia creştină se spune că crucea mântuitorului pe care a purtat-o pe drumul spre Golgota, era făcută din lemn de plop. Înrădăcinarea este profundă cu multe rădăcini laterale care fac din această specie o plantă rezistentă la doborâturile de vânt, la secetă şi la ger.

În soluri sărace, cu apa freatică la adâncime mare, inaccesibilă, îşi formează un sistem de rădăcini trasant, întinzându-şi pe spaţii mari rădăcini laterale, din care drajonează puternic. Manifestă energie mare de pătrundere şi în luturile grele şi în substraturile argiloase. Arealul plopului este foarte variat de la câmpie până la dealurile înalte. Frecvent este întâlnit şi în Delta Dunării.

Plopul alb are tulpina cilindrică, netedă în tinereţe, în mod normal puternic ramificată în coroană. Coroana este largă, neregulat ramificată, relativ rară. Scoarţa este albicioasă la vârste fragede, după care odată cu înaintarea în vârstă ritidomul se înegreşte şi se întăreşteEste un arbore care drajonează puternic, lăstăreşte destul de greu, se poate înmulţi şi prin butaşi.

Fructificaţia este anuală şi este abundentă. Lemnul de plop alb este moale, uşor, cu duramenul alb gălbui. Trăieşte între 300-400 de ani.Plopul alb este o specie cu creştere rapidă în tinereţe, este o specie cu valoare productivă ridicată. Este o specie de lumină, preferă solurile uşoare, bine drenate, lutoase sau calcaroase, cu multă umiditate. Nu suportă de loc solurile cu apă stagnantă. Se adaptează uşor şi pe solurile alcaline şi salinizate. Are un rol important în protecţia malurilor râurilor. Având în vedere că plopul alb are o creştere viguroasă, el realizează cantităţi mari la hectar, este specia care poate pune în valoare terenurile din Delta Dunării.

În arboretele de plop alb în amestec cu alte specii se pot găsi trufe albe (Tuber magnatum Pico), trufele la această specie fiind printre primele care apar. Deasemenea se pot recolta trufe negre de vară (Tuber aestivum Vitt), trufe negre de iarnă (Tuber brumale Vitt), trufe porceşti (Choiromyces meandriformis), trufe cu spori mari (Tuber macrosporum Vitt).

Posted in Uncategorized | Leave a comment

Ciupercile Shiitake (Lentinula edodes) ciuperci miraculoase pentru sănătatea omului

Ciupercile shiitake sunt cele mai cultivate ciuperci medicinale din lume și sunt folosite în medicina chineză de  peste 5000 de ani. Fiind socotite ca fiind un  un adevărat simbol al longevității. Iată câteva dintre acestea:

  1. Ciupercile Shiitake ajută la scăderea nivelului de colesterol, la prevenirea atacurilor cardio-vasculare și la combaterea răcelii și gripei
  2. Ciupercile shiitake stimulează celulele macrofage și le ajută să lupte împotriva celor canceroase.

3 Ciupercile shiitake sunt un adevărat energizant pentru organism datorită cantității mari de vitamina B pe care o conțin

4 Ciupercile Shiitake cresc imunitatea împotriva cancerului. Acest fapt se datorează conţinutului de polizaharide care este util şi în scăderea nivelului colesterolului total

5 Ciupercile shiitake conțin fitonutrienți care împiedică formarea depunerilor pe vasele de sânge și îmbunătățesc circulația.

6 .Ciupercile shiitake pot furniza o cantitate destul de mare de vitamina D, Vitamina D  care contribuie la sănătatea oaselor, reduce riscul de boli cardiace, boli autoimune și crește absorbția de calciu și fosfor.

7  Unele studii de laborator au demonstrat faptul că,  pe lângă polizaharide, ciupercile Shiitake conţin şi alte substanţe cu efecte anti-tumorale, fiind astfel foarte importante în lupta împotriva cancerului.

8 .Ciuperca Shiitake oferă organismului o sursă esențială de vitamine, minerale, antioxidanți și aminoacizi.

9 Ciupercile shiitake conțin  toți cei opt aminoacizi esențiali, împreună cu un tip de acid gras esențial numit acid linoleic. Acidul linoleic ajută la pierderea în greutate și la formarea mușchilor. De asemenea, are beneficii pentru construirea oaselor, îmbunătățește digestia și reduce alergiile și sensibilitățile alimentare.

Posted in Uncategorized | Leave a comment