Despre trufe:Scurt istoric

Trufa era cunoscută încă din antichitate. Aristotel şi Pitagora apreciau trufele pentru calităţile afrodisiace ale acestora. Babilonienii acum 3.500 de ani culegeau trufe din familia Terfezia (trufe de deşert), trufe care sunt specifice zonelor cu terenuri nisipoase. Regii babilonieni puneau trufele în foi de papirus şi le pregăteu pe jar.

truf

Sumerienii amestecau trufele cu orz, năut, linte, bame, muştar şi le consumau pentru multiplele proprietăţi pe care credeau că acestea le posedă. O dată cu trecerea timpului, respectul pentru trufe a crescut tot mai mult astfel încât trufele au început să fie incluse în meniurile celor mai importante personalităţi din lume, ajungând să fie apanajul celor mai bogaţi oameni şi ridicate la rang de delicatese.

Un mare poet şi eseist francez Vaudoyer, a spus că  există două tipuri de mâncători de trufe, una care crede că trufele sunt bune deoarece sunt scumpe şi alţii care ştiu că sunt scumpe, deoarece acestea sunt bune. Genialul compozitor Gioachino Rosini,  autorul celebrei opere Bărbierul din Sevila, spunea următorul lucru:  Am plâns de trei ori în viaţă, atunci când prima operă pe care am scris-o s-a dovedit a fi un rateu, atunci când l-am auzit prima oară pe Paganini cântând la vioară şi atunci când, la un picnic pe vapor, un curcan umplut cu trufe a căzut peste bord.

În anul 1787 un scriitor maghiar pe nume Matyus menţionează că în ţara noastră, în Munţii Ciucului şi în zona Gheorghienilor dar şi în zona Maramureşului se găseau din abundenţă trufe porceşti (Choiromiches meandriformis). Acestea erau vândute în pieţe alături de fructe şi legume, dar erau şi exportate. La noi în ţară se pare că una dintre primele menţiuni despre trufe apare în anul 1841, într-o carte de bucate tipărită în limba chilirică, editată de Costache Negruzzi şi Mihail Kogălniceanu. Acum un secol din Transilvania se recoltau cantităţi însemnate de trufă porcească care se exportau cu precădere in Austria.

În trecut in Italia şi Spania trufele erau căutate cu ajutorul porcilor domestici dar în prezent acest mod de căutare a devenit istorie. Scroafele în comparaţie cu masculii au simţul olfactiv mult mai dezvoltat. Trufele emană un miros identic cu cel al androsteronului, un feromon sexual prezent în saliva porcilor masculi, de care scroafele sunt atrase atunci când sunt în călduri. Porcul după ce găsea trufa nu era dispus s-o cedeze prea uşor stăpânului său. Se spune că în ţări cu mare tradiţie în recoltarea trufelor precum Italia şi Franţa, se putea ghici,după degetele lipsă de la mâini, cine este trufar şi cine nu. O scroafă bună de căutat trufe ajungea să coste foarte mult, dar acest lucru nu trebuia să mire pe nimeni, căci beneficiile aduse de acestea erau mult mai mari.

Există o bursă a trufelor în Italia şi un muzeu al trufelor în Franţa. În China se găsesc cele mai multe trufe dar acestea sunt de calitate inferioară. Acestea sunt din specia Tuber indicum, cresc in nordul Chinei şi sunt trufe de iarnă, recoltarea lor se face din noiembrie până în martie. Tot în China în Munţii Himalaia creşte o trufă (Tuber himalayensis) asemănătoare cu trufa neagră franceză (Tuber melanosporum) o trufă foarte apreciată şi scumpă însă din cauza dificultăţilor mari de recoltare se culege în cantităţi mici.

În anul 1999 un italian a găsit în Croaţia o trufă albă, care cântărea 1,31 kg cu care a şi intrat în cartea recordurilor. Opt ani mai târziu un alt italian a detronat vechiul record descoperind o trufă de 1,51 kg care l-a o licitaţie s-a vândut cu suma record de 330.000 de dolari şi a fost achiziţionată de proprietarul unui cazino din Macao. Trei ani mai târziu în 2010 acelaşi cumpărător, a cumpărat două trufe albe cu aceiaşi sumă de 330.000 de dolari, trufele au fost găsite în apropierea oraşului Pisa. În anul 2014 a fost găsită o trufă albă de 1,89 kg, a fost şi ea vândută la o licitaţie însă preţul obţinut a fost destul de mic de numai 61.000 de dolari, comparativ cu  trufele scoase anterior la licitaţie  şi a fost cumpărată de un taiwanez.

Acolo unde trufele nu se găsesc în flora spontană unii întreprinzători au trecut la cultivarea ei. Astfel în ţări ca Italia, Franţa, Spania, Ungaria, Suedia, Croaţia, Serbia, Chile, Marea Britanie, Australia şi Noua Zeelandă au apărut  primele plantaţii pentru trufe. Această activitate a început şi în ţara noastră, în prezent se pare că există create aproximativ 180-250 de hectare. Ţara cu cea mai compactă cultură trufieră este Spania unde în anul 1992 s-au plantat peste 500 ha de trufe. În Spania regiunile cu cele mai mari suprafeţe de culturi trufiere sunt: Zaragoza, Guadalajara, Navarra, Castelon şi Valencia. Această acţiune a fost făcută cu ajutorul statului, acesta sponsorizând înfiinţarea culturii.

Pentru detalii consulta linkul: https://trufesiciuperci.wordpress.com/about/#_Toc414727523

Advertisements
Posted in Uncategorized | Tagged | Leave a comment

Trufele şi efectele lor benefice pentru sănătate

Beneficiile trufelor pentru sanatate

trufa cu oul

Trufele în alimentaţie nu provoacă niciodată alergii. În plus de asta cantităţile care se consumă sunt mici. Iată câteva din bebeficiile terapeutice ale trufelor. Bolnavilor de diabet le este recomandat să consume trufe deoarece acestea conţin un aminopolizaharid care constituie un excelente remedii pentru cei care suferă de această afecţiune. Cei care au colesterolul mărit este bine să consume trufe, acestea nu conţin dec loc colesterol

Acizii graşi nesaturaţi şi acizii graşi esenţiali şi utili din trufe sunt utilizaţi în prevenirea a numeroase afecţiuni mai importante fiind: artrita şi diabetul, inflamaţiile colonului, cancer, hipertensiune arterială, nivel crescut de trigliceride. Acidul linolenic face parte din familia de acizi omega, şi are un important rol în lupta împotriva bolilor de inimă. Consumul de trufe, fie albe fie negre, induc o stare debună dispoziţie, motiv pentru care sunt recomandate persoanelor care suferă de stres.

Fosforul din trufe este benefic pentru cei care suferă de boli ale oaselor, boli renale, epuizare fizică, boli paratiroidiene. Magneziul din trufe are un rol eseţial în contracţia şi relaxarea musculară.

Trufele sunt folosite cu succes şi în cosmetică. Din trufe se poate prepara o cremă de faţă care are rolul de împrospătare al tenului dar şi de catifelare al acestuia. Melanina este o substanţă care poate fi folosită cu succes în eliminarea petelor de pe piele.

Trufele nu sunt recomandate persoanelor care suferă de boli ale rinichilor şi ale ficatului.

Pentru detalii consulta linkul: https://trufesiciuperci.wordpress.com/about/#_Toc414727523

Telefon autor 0745168656

Posted in Uncategorized | Tagged | Leave a comment

Trufa cunoscută şi sub demumirea de ,, diamantul pământului”

Că trufa reprezintă o delicatesă ce nu este la îndemăna oricui, se ştie încă din cele mai vechi timpuri. Ce o face să fie atât de scumpă, este faptul că fiind o ciupercă subterană, este greu de găsit. În plus are o aromă şi un gust excepţional unic şi de asemenea are şi proprietăţi  afrodisiace. Alte delicatese deosebite, în afară de trufă, mai sunt: nucile de Macadamia, şofranul, caviarul, carnea de vită japoneză Wagyu, homarul, etc.

brumale

Din bucătăria marilor restaurante ale lumii nu poate lipsi din meniu trufa, fie ea albă sau neagră. La unele restaurante meniurile în care sunt incluse trufele, ajung la preţuri exorbitante. Iată câteva exemple:

–   La restaurantul John Salt din Londra un meniu de Crăciun cu patru feluri de mâncare, pentru patru persoane costă 150.000 de euro. Pe lângă alimentele banale respectiv, curcan, cartofi, varză de Bruxeles, mandarine, mai apar gheaţa carbonică, caviar, trufe, carne de vită Wagyu, foiţă de aur, şampanie de 40.000 de euro sticla şi pepene verde japonez de 3000 de euro bucata, precum şi cafea filtrată prin tubul digestiv al pisicilor Zibeta. Se mai adaugă supa chinezească din cuib de rândunică, oţet balsamic vechi de 150 de ani, ciocolată Amedei din Toscana, vin roşu La Tache din 1959.

–          La un alt restaurant din Londra un meniu pentru o persoană, format din fructe de mare, crab Devon, trufe albe, homar, ouă de prepeliţă, costă 3.550 de dolari.

–          Pizzeria Margo din Malta serveşte 100 g trufe albe în foiţă de aur la preţul de 2.400 de dolari.

–          Restaurantul Lespalier din Boston prepară trufe trase în unt de capră pe pat de scoici din Japonia la preţul de 2.000 de dolari.

–          Ciocolata cu trufă, costă 5.200 de dolari kilogramul. Este făcută dintr-o trufă neagră şi 70% cacao de Valrhona.

–          La restaurantul newyorkez Serendipity se serveşte un burgher extravagant ce conţine carne de vită japoneză rasa Wagyu, brânză englezească, trufe negre şi un ou de prepeliţă prăjit. Toate acestea sunt servite pe o chiflă aurită unsă cu unt de trufe albe şi o clătită subţire, cremă fraiche şi caviar. Scobitoarea este de aur şi are încrustat în ea un diamant. Costă 2280 de euro.

–          Trufele Chocopologie sunt apreciate ca fiind cele mai gustoase şi scumpe produse de ciocolată din lume, trufele Chocologie by Knipschildt costă nici mai mult nici mai puţin decât 2.600 de euro per 370 grame şi se pot achiziţiona doar pe bază de comandă. Realizate manual după o reţetă secretă, delicatesele conţin printre altale, trufă neagră şi 70% cacao.

–          La restaurantul Fleur din Las Vegas se serveşte un meniu din carne de vită Wagyu, sos de trufe negre şi albe şi costă 1.900 de euro. La aceasta se mai serveşte o sticlă de vin Chateau Petrus care şi ea la rândul ei costă tot 1.900 de euro.

–          Plăcinta cu carne, o delicatesă servită la restaurantul The Fence Gate Inn din Anglia, amestecul din plăcintă este făcut din ciuperci chinezeşti matsutake, trufe negre, carne de vită Wagyu, ciuperci franţuzeşti, cu sos din vin Chateau Mouton Rothschild din 1982, totul costă în jur de 11.000 de euro.

–          O gogoaşă servită la hotelul Westin din New York, unsă cu cremă de trufe albe şi cu boabe goji, îmbibate în dulceaţă de struguri Riesling, plus foiţe de aur costă 1.000 de dolari.

–          Un restaurant din New York oferă un covrig cu trufe albe, brânză şi un jeleu în foiţă de aur. Un astfel de covrig costă 1.000 dolari. Este una dintre ofertele care profită cel mai mult de pe urma snobismului clienţilor, adaosul fiind de aproape 9.000%.

–          La restaurantul Bombay Brasserie din Londra o delicatesă servită aici costă 2.500 de euro şi este formată din crab, trufe albe, caviar de Beluga, foiţă de aur, homar scoţian aurit, patru melci de mare şi patru ouă de prepeliţă.

–          La restaurantul Alain Ducasse din Athenee Plaza din Paris,un meniu pentru două persoane costă 978 de dolari. Meniul este format din şase feluri de mâncare, printre care languste servit rece împreună cu caviar, plăcintă de guineafowl (o pasăre din familia bibilicii) cu trufe negre şi ravioli cu foie gras.

–          Pizza lui Domenico Corolla costă 4.200 de dolari. O pizza de 30 cm preparată cu unele dintre cele mai scumpe ingrediente din lume, printre care homar marinat în coniac, caviar înmuiat în şampanie, somon scoţian afumat, medalioane de vânat, prosciutto, trufe albe şi oţet balsamic  învechit.

 

Posted in Uncategorized | Leave a comment

Iuţarul (Lactarius piperatus) o ciupercă iute dar gustoasă

Denumirea ciupercii provine de la cuvântul latinesc ,,lactarius’’ care înseamnă lactaţie, referinduse la lichidul alb eliminat de ciupercă când este secţionată şi ,,piperatus’’ care se referă la gustul ei iute. Face parte din familia Russulaceae, genul Lactarius. Iuţarii trebuie consumaţi numai când sunt tineri, dacă sunt mai bâtrâni atunci ei au un gust mai amar şi mult mai iute. Mai este cunoscut şi sub denumirea de buretele lăptos, buretele alb al pământului.

lactarius-piperatus-1

Habitat: Poate fi întâlnit atât în zonele de câmpie cât şi în cele de deal şi munte. Nu este o specie pretenţioasă faţă de sol şi nici de umiditatea din sol el crescând în păduri şi pe timp secetos. Poate fi întâlnit atât în păduri de foioase cât şi de răşinoase. Specii de arbori de răşinoase agreate de iuţar sunt molidul, laricele pinul negru şi pinul strob iar dintre foioase prefer stejarii, fagul, carpenul, teiul, mesteacănul, arţarul tătărăsc, jugastrul. Creşte izolată dar şi în grupuri mari. Creşte începând cu luna iunie şi ţine până toamna târziu uneori chiar li la începutul iernii.

Pălăria: este de culoare albă, în tinereţe convexă cu marginile răsfrânte spre picior apoi ea devine plată după care odată cu îmbătrânirea este în formă de pâlnie. Cuticula este de culoare albă sau alb murder este netedă dar crăpată pe perioadele secetoase. Dimensiunile ciupercii variază de la 5 cm la 15 cm mai rar 20 cm.

Lamelele . ele sunt de culoare alb – gălbuie sunt tari, dese şi înguste în tinereţe aderente la picior. Sporii sunt ovali şi verucoşi.

Piciorul: este foarte tare este plin, înălţimea lui este situată între 5 şi  8 cm este mai subţiat la bază, grosimea este între 2 şi 4 cm. Poate fi drept sau uşor curbat.

Carnea: este albă şi cu gust iute, când este tăiată aceasta elimină un suc alb foarte iute care apoi se înverzeşte. Acest gust iute provine de la un alcaloid cunoscut sub numele de piperină.

Iuţarii ca majoritatea ciupercilor de altfel conţin vitamina C, PP, B1, B2, potasiu, fier, magneziu, zinc, glucide şi grăsimi. Sunt săraci în calori, au în compoziţie lecitină care are rolul de reducere a colesterolului din organism. Iuţarii nu sunt recomandaţi să fie consumaţi de personae care suferă de boli ale tractului gastro-intestinal sau afecţiuni ale ficatului şi rinichilor. Medicii îi recomandă în tratamentul litiazei renale.

Iuţarii se consumă numai cei tineri dacă sunt puşi la fiert atunci apa în care au fiert se schimbă de 3-4 ori. Iuţarii tineri pot fi şi prăjiţi în tigaie sau pe grătar  cu brânză de oaie sau caşcaval presărat pe el. Se pot pune pe iarnă în saramură, muraţi în oţet, însă aceştia vor primi o culoare galben-verzuie. Se pot şi pune la uscat şi apoi măcinaţi pulberea rezultată se foloseşte ca condiment în loc de ardei iute în fripturi, sosuri, salate . Finlanda este ţara unde iuţarii sunt socotiți ca o adevărată delicatesă. Ei o fierb în mai multe ape apoi o strecoară şi o păstrează în saramură în frigider după care este mărunţită şi servită în diferite salate.

 

Posted in Uncategorized | Tagged | Leave a comment

Braco-pointerul un câine tot mai apreciat de culegătorii de trufe

Braco-pointerul aşa cum arată şi denumirea este rezultatul încrucişării a două rase de câini de vânătoare, respectiv dintre brac şi pointer. În ţara noastră în prezent sunt destul de puţini cei care posedă astfel de câini care probabil au fost aduşi din Italia.

braco-pointer agrariaorg

Sursa foto: agraria.org

Artizanii acestei încrucişări au fost culegătorii de trufe din Italia şi mai précis cei din regiunile Marche, Emilia, Umbria, Toscana. Deşi în prezent braco-pointerul nu este recunoscut ca rasă de câini omologată s-a constatat că acesta a moştenit calităţile deosebite ale celor 2 rase şi se bănuieşte că în viitorul apropiat acesta va fi recunoscut ca rasă separată de câini aşa cum este recunoscută rasa Lagotto Romagnolo.

Creatorii acestei încrucişări au avut drept scop punerea în valoare a calităţilor celor două rase astfel încât rezultatul să fie unul benefic pentru culegător astfel:

  • viteza de căutare a celor două rase
  • simţul olfactiv foarte dezvoltat
  • se adaptează foarte bine la toate tipurile de teren
  • lucrează foarte bine indifferent de condiţiile climatice
  • câinii din aceste rase pot fi educaţi foarte uşor sunt sociabili şi pot fi dresaţi destul de uşor să caute şi trufe
  • ambele rase sunt câini de mărime medie, sunt robusti, au rezistenţă fizică mare, forţă şi viteză de deplasare
  • sunt foarte ataşaţi de stăpânul lor, pot fi buni parteneri dar şi ca câini de campanie

 

 

 

 

Posted in Uncategorized | Tagged | Leave a comment

ZECE lucruri trebuie să știi dacă vrei să culegi trufe

Iar acestea sunt dezvoltate în cea mai practică și utilă carte scrisă în limba română pe această temă: Ghidul culegatorului de trufe.  “Ghidul culegatorului de trufe ” este o carte ilustrata color ce cuprinde 196 de pagini şi 59 de poze color.

Imaginea 11 

Pentru a deveni un bun culegător de trufe trebuie să urmezi următorii paşi :

  1. în primul rând ai nevoie de o documentare temeinică despre tot ce este legat de trufe şi de partenerul tău la căutat trufe, respectiv de un câine bun;
  2. Participarea la un seminar despre trufe ţi-ar deschide orizonturi noi în tot ce este legat de acest domeniu;
  3. Ar putea fi foarte utilă o colaborare cu trufari, dacă găsești vreunul dispus să te inițieze;
  4. Viitorul partener de trufe, respectiv câinele, este bine să fie procurat încă înainte de începerea sezonului, pentru acomodarea cu noul stăpân; este preferabil să îţi procuri un câine pentru dresaj încă de la vârsta de 2-3 luni, temperamentul câinelelui ales să semene cu temperamentul stăpânului, adică la un om iute i se potriveşte un câine rapid în timp ce la unui om mai lent un câine mai lent;
  5. Trebuie să-ţi pregăteşti din timp echipamemtul necesar pentru a putea ieşi la cules de trufe;
  6. De asemenea este bine de ştiut de la început, că cel care doreşte cu adevărat să devină culegător de trufe trebuie să iubească pădurea, natura, ciupercile, animalele, să aibă o condiţie fizică bună;
    Pentru pregătirea teoretică, cel mai util instrument este ,,Ghidul culegătorului de trufe’’.
  7. Este de asemenea important să te documentezi în privinţa solurilor forestiere

8 Să cunoşti ce dăunători au trufele

9 Să cunoşti ce trufe cresc în ţara noastră şi care este sezonul de recoltare la fiecare trufă în parte

10 Despre dresajul câinilor de recoltat trufe

Cuprins:

 

Ce sunt trufele

Istoria trufelor

Trufa o delicatesă ce nu este la îndemâna oricui

Tipologia trufelor

Recoltarea şi valorificarea trufelor hobby sau afacere?

Ambalarea şi conservarea trufelor

Echipamentul trufarului

Instrumente de recoltat trufe

Dăunătorii trufelor

Beneficiile trufelor pentru sănătate şi importanţa lor alimentară

Sunt culturile trufiere afaceri profitabile?

Braconierii de trufe, cei mai de temuţi duşmani ai trufelor

Sistematica şi morfologia trufelor

Înmulţirea trufelor

Cum trebuie căutate trufele

Păduri în care se pot găsi trufe

Specii de arbori la care se pot găsi trufe

Plante ierboase care trăiesc in acelaşi loc cu trufele

Umiditatea solului factor determinant în ciclul de viaţă al trufei

pH-ul solului şi trufele

Importanţa humusului pentru trufe

Valorificarea trufelor

Soluri forestiere agreate de trufe

Macroelementele şi microelementele din sol care ajută  să apară trufele

Rase de câini folosite la recoltarea trufelor

Dresajul câinilor de trufe

tel autor : 0745168656

 

 

Posted in Uncategorized | Tagged | Leave a comment

Hribul dracului (Boletus satanas).

Mai este cunoscut sub următoarele denumiri: hrib ţigănesc, buretele dracului, mînătarca dracului, Face parte din încrengătura Basidiomycota familia Boletaceae genul Boletus. Această ciupercă trăieşte în simbioză cu rădăcinile arborilor formând micorize pe rădăcinile acestora.

Boletus_satanas4Habitat: hribul dracului creşte în păduri de stejari dar şi în păduri de şleauri de câmpie şi de deal. Speciile agreate de arbori sunt fagul, carpenul, stejarii, teiul, castanul sălbatic, bradul şi pinii. Poate fi întâlnit atât în păduri de foioase cât şi în cele de răşinoase. Preferă solurile calcaroase, soluri cu textură uşoară afânate şi bine aerate. Poate fi întâlnit frecvent în sudul Europei şi este destul de rar în nordul continentului. Creşte izolat sau în grupuri de la începutul verii şi până toamna târziu.

Pălăria: inegală cu margini curbate, compactă, catifelată de culoare albă sau crem-cenuşie. La început pălăria are forma semisferică după care odată cu maturizarea ea forma unei umbreluţe. Ca mărime hribul dracului poate atinge în diametru chiar şi 25 cm, când este cald pălăria este uscată iar pe timp moale ea este lipiciosă şi vâscoasă. În tinereţe ciuperca este de culoare gălbuie apoi se schimbă în culoarea roşie iar dacă se secţionează aceasta se albăstreşte.

Tuburile: La început sunt de culoare galben-pal după care acestea se colorează în galben-verzui sau albastru-verzui. Porii de la extremităţile tuburilor îşi schimbă culoarea din galben în roşu odată cu înaintarea în vârstă. Aceştia sunt de culoarea brună, sunt fusiformi.

Piciorul: este gros la baza ciupercii, mai gros decât lung, lungimea lui este cuprinsă între 5-10 cm, iar grosimea poate atinge chiar şi 12 cm în diametru. Culoarea piciorului este roşie la bază şi gălbui în partea superioară. În interior piciorul este alb sau galben la secţionare se face albastru, miezul ciupercii are un gust dulceag.

Carnea: este de culoare albă sau galben pal, la rupere se înverzeşte sau se albăstreşte. Mirosul la exemplarele tinere este slab dar plăcut în timp ce la exemplarele bătrâne mirosul este chiar neplăcut.

Hribul dracului face parte din categoria ciupercilor otrăvitoare dar nu mortale. Consumul acestei ciuperci poate duce la intoxicaţii care generează tulburări gastrointestinale, greaţă, vomă, diaree. Consultarea unui medic de specialitate este absolut necesară în cazul intoxicaţiei cu această ciupercă.

 

 

 

 

 

 

Posted in Uncategorized | Tagged | Leave a comment