Trufa albă de Italia (Tuber magnatum Pico) supranumită şi ,, regina trufelor’’cea mai apreciată şi mai scumpă trufă din lume.

Este cunoscută sub denumirea de trufa albă de Italia, trufa de Istria, trufa de Piemont sau trufa cenuşie. Din cele peste 100 de specii de trufe care cresc in Europa, trufa alba este cea mai scumpă şi cea mai valoroasa dintre toate, fiind supranumită şi regina trufelor.

trufa cu oul

Comparativ cu celelalte specii, trufa albă creşte la adâncimi mai mari, decât acestea, uneori putând fi găsită chiar la adâncimea de 30-40 cm. Vegetează pe soluri bogate în humus, bine drenate şi bine aerisite, soluri cu p-H-ul cuprins între 7-8,5, sau uneori chiar mai mare. Preferă cu precădere solurile aluvionare, aflate în apropierea râurilor de câmpie. Solul ideal este cel calcaros, bine drenat şi bine aerisit, umed în majoritatea timpului din an, bogat în  substanţe minerale ( calciu, fosfor, fier, potasiu), soluri poroase şi afânate. În ţara noastră trufa albă de Italia poate fi găsită în sudul şi sud vestul ţării, dar numai în anii când aceasta beneficiază de cele mai adecvate condiţii climatice.

Principalele specii forestiere cu care trufa albă de Italia trăieşte în simbioză sunt stejarul pedunculat (Quercus Robur), cerul (Quercus ceris), specii din familia teilor (Tilia), plopul alb (Populus alba), carpenul (Carpinus betulus), alunul (Corylus avelana), jugastrul (Acer campestre), frasinul de luncă (Fraxinus angustifolia), salcia albă  (Salix alba). Specific pentru această trufă este că unde se găseşte trufa albă de Italia nu se găsesc alte trufe, excepţie făcând cel mult trufa scobită (Tuber excavatum) care are un ciclu de producţie mai lung, (începe în luna iunie şi se termină în ianuarie).

Ca plante erbacee ce se întâlnesc în habitatul trufei albe de Italia amintim: ciuboţica cucului (Primula oficinallis), piperul lupului (Asarum europaeum), racotea (Stelaria holostea),Sanguisorba minor, vineţica (Ajuga reptans), Brachipodium sylvaticum păpădia (Taraxacum oficinale), Euphorisia amidoloides, rostopasca (Chelidonium majus), Silene vulgarisSedum acre, murul (Rubus fruticosus)

Trufa albă poate fi sferică, dar poate avea şi forme neregulate. În rest, trufa este catifelată, lucioasă şi netedă. Corpul fructifer poate avea culori diferite de la ocru-deschis, la crem-deschis, galben-verzui, gri-verzui, însă se pare că culoarea glebei este în funcţie de specia de arbore cu care trăieşte în simbioză.

Trufa albă este foarte perisabilă, nu este indicat să se păstreze o perioadă mai mare de o săptămână. Se păstrează la frigider în cutii de plasic închise ermetic, după ce în prealabil este împachetată în coli de hârtie absorbante, care se schimbă odată la 2 zile. Motivul este acela că trufa transpiră şi astfel elimină umezeală care înmoaie hârtia. Este indicat ca  trufa să fie consumată crudă, deoarece prin încălzire sau fierbere îşi pierde toate calităţile.

Trufa albă conţine 78% apă, 17% proteine, cenuşă 1,9%, şi următorii aminoacizi: arginină, lizină, fenilalanină, tirozină, triptofan, leucină, valină, izoleucină. Producţia de trufe albe din Italia a început să scadă din ce în ce mai mult, ajungând în prezent  la 12-16 tone anual.

Cea mai mare trufă albă din lume a fost găsită în anul 1954 în satul italian Balconevisi şi cântărea nu mai puţin de 2,52 kg. A fost donată preşedintelui american Dwight Einsenhower.

Sezonul de cules la trufa albă începe în luna octombrie şi se termină în luna decembrie.O perioadă cam scurtă, după cum putem observa. Producţia de trufă albă din Italia a început să scadă din ce în ce mai mult. Motivul principal este încălzirea globală, lipsa precipitaţiilor care face ca trufa să nu mai beneficieze de umiditatea necesară, precum şi tăierea masivă a pădurilor.

Habitatul trufei albe este situat în nordul şi centrul Italiei, în Peninsula croată Istria dar în ultima perioadă de timp a fost semnalată şi în Serbia, Muntenegru, Bosnia-Herţegovina, Ungaria şi România. În Ungaria a fost găsită pentru prima dată în anul 1998 iar în ţara noastră probabil în anii 2003-2004, undeva în zona de sud a ţării.

Întrucât cererea de trufe albe este mult mai mare decât oferta, ţări ca Italia, Spania, Franţa  au încercat încă de acum 60-80 de ani să compenseze lipsa trufelor din flora spontană, înfiinţând culturi trufiere. Din păcate, aceste experimente nu au reuşit în totalitate, şi ne rămâne doar speranţa ca în viitorul apropiat să se găsească metode prin care trufa albă italiană să poată fi cultivată. Până atunci, este probabil că preţul trufelor albe de Italia să fie foarte mare ca urmare a dezechilibrului tot mai accentuat dintre cerere şi ofertă.

Advertisements
Posted in Uncategorized | Leave a comment

Trufa neagră de iarnă (Tuber brumale Vitt).

Trufa neagră de iarnă poate fi găsită de la câmpie până la munte, în păduri de foioase dar şi de răşinoase (pin negru) sau molid. Trufa neagră de iarnă are corpul fructifer sferic, cu diametrul cuprins între 1-5 cm, sau turtit neregulat, de culoare negră sau gri-maronie.

brumale

Gleba trufei negre de iarnă la început este albă, apoi treptat, treptat îşi schimbă culoarea în gri, gri-închis sau gri- violet. Peridiumul este de culoare maro-închis cu pete negre, cu nuanţe albăstrui sau negrui. Solzii exteriori sunt mici şi reduşi faţă de cei de la trufa neagră de vară, uneori chiar lipsesc, dar nu este exclus să găsim şi exemplare cu solzi mari şi proeminenţi. În secţiune în interior, trufa este străbătută de nervuri groase de culoare albe sau gri. Trufele negre de iarnă sunt fragile, iar câinii din rasa viszla, brac german, labrador sau pointer fiind câini iuţi şi având labe mari şi puternice, le port rupe. De aceea este bine ca trufarii să fie cât mai aproape de ei, pentru a putea recupera trufa întreagă.

Speciile de plante-gazdă preferate de trufa de iarnă sunt: alunul (Corylus avellana), fagul (Fagus sylvatica), stejarul (Quercus robur), carpenul (Carpinus betulus), teiul (Tilia platyphyllos), păducelul (Crataegus monogyna) şi pinul negru (Pinus nigra). Ca specii ierboase se întâlnesc următoarele specii: ciuboţica cucului (Primula oficinallis), piperul lupului (Asarum europaeum), toporaşul (Viola odorata) curpenul de pădure (Clematis vitalba), Silene vulgaris, pecetea lui solomon (Poligonatum latifolium), racotea (Stelaria holostea), Sedum acre.

Trufa neagră de iarnă reprezintă cam 8-12% din cantitatea de trufe recoltată anual în România. Majoritatea trufarilor nu sunt prea încântaţi când găsesc trufe de iarnă, deoarece acestea sunt mici şi nu atârnă greu la cântar. În cazuri foarte rare pot fi găsite trufe de mărimea unui ou. Se pare că nici trufarii nu-i acordă multă atenţie, deşi este o trufă cu un miros şi un gust puternic şi plăcut, fiind foarte apreciată în gastronomie. Se pot consuma crude sau fierte, în omlete, paste făinoase, rissoto, salate, pe pâine prăjită. Trufa neagră de iarnă, comparativ cu celelalte trufe, se adaptează mult mai uşor la diferite tipuri de sol. Se poate întâlni în soluri lutoase, calcaroase, soluri bine drenate, soluri cu umiditate ridicată, chiar şi cu apă stagnantă.

Trufa neagră de iarnă este cea mai puţin pretenţioasă dintre toate tipurile de trufe negre din Europa. Ea se mulţumeşte cu soluri al căror Ph se află în jurul valorii de 6-7, şi care sunt bogate în carbonat de calciu.. Altitudinea la care poate fi găsită se situeză între 350-1000 m.

Este specia de trufă care preferă solurile umede de pe malurile râurilor, pâraielor din pădure.Trufa neagră de iarnă vegetează bine şi pe soluri aluvionare, sau pe soluri cu aciditate mai scăzută.  Trufa neagră de iarnă, ca valoare gastronomică, se situează între trufa neagră de vară (Tuber aestivum Vitt) şi trufa neagră franceză (Tuber melanosporum Vitt). Trufele negre de iarnă au parfum puternic de mosc, după unii, după alţii de nucşoară, sau un gust amărui după alţii, iar atunci când sunt mature au gust de alune. De obicei, se găsesc la adâncimi de 3-35 cm, uneori chiar la suprafaţa solului. Sunt bogate în polizaharide care au importanţă deosebită prin faptul că întăresc rezistenţa sistemului imunitar. De asemenea sunt importante pentru acţiunea antitumorală pe care o au.

 

Posted in Uncategorized | Tagged , , | Leave a comment

Sugelul (Lamium purpureum),  planta cu flori roșii – purpurii, întâlnită foarte frecvent pe locurile cu trufe

În ţara noastră creşte de la câmpie până la deal pe terenurile necultivate, în vii, livezi dar şi în păduri. Se întâlneşte frecvent în păduri de foioase dar mai ales în pădurile de şleauri. Vegetează pe soluri calcaroase, lutoase, cu strat gros de humus, soluri bine aerisite, bogate în calciu, soluri cu multă umiditate. Atunci când căutaţi locuri noi de trufe şi întâlniţi această plantă mai zăboviţi puţin cu câinele pentru că de multe ori vă pot aştepta rezultate spectaculoase. De foarte multe ori în zonele unde am întâlnit această plantă am găsit locuri foarte bune de trufe.

fig 30 Pizda ţigăncii (Lamium purpureum)

Această plantă este originară din Asia, în unele locuri este chiar o plantă invadatoare. În prezent habitatul ei cuprinde întreaga Europă, dar este semnalată şi în Columbia, Canada, SUA, Australia, Coreea, Japonia,Noua Zeelandă, etc.

Sugelul mai rste cunoscut și sub numele de pizda ţigăncii este o plantă mică cu înălţimea cuprinsă între 5 şi 20 cm, frunzele păroase de culoare verde în partea inferioară şi roşie-violacee spre vârf. Tulpina sugelului este verticală, pătrată, ramificată în formă de tufă, roşiatică în partea superioară a plantei. Marginile frunzelor sunt zimţate şi cu vârf ascuţit, frunzele sunt mici, curbat-ovate. Florile înfloresc tot timpul anului şi sunt de culoare roșie purpurie. Polenizarea se face de către albine, acestea recoltând cantităţi însemnate de polen. Este bogată în uleiuri esenţiale, taninuri, mucilagii, saponine, fier, vitamine, fibre. Este o plantă cu însemnate proprietăţi terapeutice.Dintre acestea amintim faptul că relaxează sistemul nervos, vindecă rănile,  reduce spasmele musculare.

În axila frunzelor cresc florile, care sunt de culoare roşie-purpurie şi care înfloresc în luna martie-aprilie. Florile sunt hermafrodite ( au atât organe masculine cât şi feminine). Frunzele sunt  de 2-4 cm lungime,dispuse în cruce, peţiolate, în formă de inimă, cu margini neregulat canelate, frunzele superioare sunt acoperite cu o roşeaţă. Această plantă acolo unde apare în păduri este foarte căutată de animalele sălbatice ierbivore. O plantă poate produce de la 200-400g de fructe. Mirosul acestei plante este destul de neplăcut.

Înmulţirea acestei plante se face de către vânt, apă dar şi de unele furnici mici care transportă şi consumă aceste seminţe până la muşuroaiele în care trăiesc. Dacă seminţele nu găsesc condiţii favorabile de germinare, acestea pot rămâne în stare de latenţă chiar mai mulţi ani, iar atunci când condiţiile de germinare sunt îndeplinite aceasta germinează.

Pentru detalii consulta linkul: https://trufesiciuperci.wordpress.com/about/#_Toc414727523

Telefon autor 0745168656

 

 

Posted in Uncategorized | Tagged | Leave a comment

Fagul și trufele

Fagul este o specie care trăieşte în parteneriat cu ciupercile (micorhize, saprofite, parazite), dar şi cu trufa de vară, trufa de iarnă dar și valoroasa trufă albă de Italia.

fagus sil

Fagul (Fagus sylvatica) este un arbore falnic înalt de 30-40 m, uneori chiar 45 m, diametru poate ajunge chiar şi la 2 m. Este specia predominantă în pădurile din ţara noastră, ocupând aproximativ 30% din suprafaţa ocupată cu păduri. Arealul fagului începe de la dealurile joase şi continuă până în zona montană dar nu mai mult de altitudinea de 1450 m, rar de tot ajunge la 1.600m. Fagul este o specie valoroasă din punct de vedere economic, dar acolo unde este în amestec cu gorunul, molidul, bradul, laricele, valoarea lui creşte şi mai mult.

Fagul formează în condiţii normale de sol un sistem de rădăcini pivotant-trasante. În soluri grele, compacte, slab aerisite, sistemul de rădăcini este superficial. Are o tulpină dreaptă, bine elagată, scoarţa este netedă,de culoare cenuşie cu pete albe. Coroana este boltită, mare, ramificată. Frunzele lungi de 5-10 cm, ovat eliptice, mugurii fusiformi, ascuţiţi, florile unisexuat-monoice, fructul se numeşte popular jir şi este o achenă în trei muchii, brune roşcate. Jirul alături de ghindă reprezintă hrana preferată a mistreţilor.

Fagul este o specie rezistentă la ger, însă sensibilă la îngheţurile târzii. Longevitatea fagului este între 120-180 de ani. Fructifică abundent la 5-6 ani începând cu vârsta de 60-70 de ani.

Din seminţele de fag se obţine un ulei excelent ca combustibil pentru iluminat, dar şi ca soluţie pentru lustruirea mobilei şi parchetului. Lemnul de fag este valoros, se prelucrează uşor, se îndoaie uşor cea ce face ca acesta să fie folosit cu mult succes la confecţionarea mobilei curbate, a parchetului, cozilor de unelte, cherestelei, în construcţii. Lemnul de fag are o mare putere calorică de aceea este folosit ca lemn de foc. Datorită faptului că lemnul de fag scoate puţin fum şi a puterii sale calorice mari, lemnul de fag era folosit la cuptoarele industriale, la producerea sticlei şi a fierului.

Fagul este şi o specie cu numeroase proprietăţi medicinale. Importanţă medicinală au rădăcina, frunzele, şi mugurii. Conţine tanin, substanţe minerale (calciu, potasiu, sodiu, fier), acizi, vitamine. Este recomandat în prevenirea şi tratarea următoarelor afecţiuni: diaree, boli de piele, negi, vindecare răni, urcior, litiază urinară, gripă, răceli, tuse, febră, dizenterie, dureri reumatice, răni deschise.

Având în vedere că de obicei fagul este întâlnit pe expoziţiile nordice unde lumina soarelui ajunge mai rar, face ca trufele să apară ceva mai târziu dar acestea sunt mari şi frumoase. Frunzișul bogat al fagului împreună cu resturile organice din sol, favorizează apariția humusului și implicit condiții optime pentru apariția și dezvoltarea trufei!

Pentru detalii consulta linkul: https://trufesiciuperci.wordpress.com/about/

Posted in Uncategorized | Tagged | Leave a comment

Cerențelul planta ce împarte același habitat cu trufele

Dacă ai ieşit la vânătoare de trufe şi ai trecut pe lângă planta din imaginea de jos fără ca măcar să tresari, înseamnă că nu ai ştiut până acum că cerenţelul şi diamantele negre sunt de nedespărţit. 

cerentel

Cerenţelul (Geum urbanum), face parte din familia Rosaceae,  genul Geum. Mai este cunoscut şi sub următoarele denumiri: cuişoară, ridichioară, cerculeţ, vegetează pe locuri umbroase şi umede, pe soluri bogate în humus, bine aerate şi bine drenate, soluri calcaroase, argiloase sau nisipoase cu pH-ul cuprins între 5.8-6,8, soluri agreate şi de trufe.

Descriere: este o plantă ierboasă rezistentă la îngheţ, se întâlneşte cu precădere pe expoziţiile vestice, atinge înălţimea de 0,5-0,8 m, este în schimb foarte rezistentă la secetă. Tulpina este dreaptă, frunzele sub formă de rozetă dispuse altern. Florile înfloresc din iunie până în septembrie, sunt de culoare galben-aurie, polenizarea este făcută de albine şi de bondari.

Cerenţelel poate fi întâlnit în şleaurile de câmpie şi de deal, în etajul deluros al qvercetelor dar şi în gorunete şi făgete. Altitudinal cerenţelul se întâlneşte între 400 m – 700 m. Cerenţelul este şi o bună plantă medicinală deoarece conţine săruri minerale, uleiuri volatile, acid cafeic etc. Este indicat în gingivite sângerânde, stomatite, abcese dentare.

Având în vedere că cerenţelul creşte pe aceleaşi soluri pe care creşte şi trufe este bine să fim foarte atenți când vedem această plantă deoarece exusră mari șanse să găsim și trufe.

Pentru detalii consulta linkul: https://trufesiciuperci.wordpress.com/about/

Posted in Uncategorized | Tagged | Leave a comment

Cartea ,, Ghidul culegătorului de trufe

Cartea ,, Ghidul culegătorului de trufe,, a ajuns în prezent să aibă 6.000 de aprecieri: Este bine, este rău, numai vizitatorii acestei pagini pot aprecia asta. Oricum țin să le mulțumesc tuturor acelora care au apreciat această carte dar și celor care nu au apreciat-o, dar au găsit în postările publicate materiale interesante despre ciuperca subterană cunoscută sub numele de trufă.

 

Pentru detalii consulta linkul: https://trufesiciuperci.wordpress.com/about/

Carte · 5.998 de aprecieri
Fotografia postată de Ghidul culegatorului de trufe.
Îţi place

,

 

Posted in Uncategorized | Tagged | Leave a comment

   Cornul arbustul agreat atât de trufele negre cât și de cele albe

Cornul (Cornus mas), este un arbust înalt  de 5-12 m, creşte în regiunile de câmpie şi deal în pădurile de foioase, de la altitudunea de 200 – 800 m. Poate fi întîlnit şi în parcuri şi grădini.Uneori realizează creşteri remarcabile în diametru putând atinge chiar şi 38 – 40 cm. Cornul este cultivat şi ca plantă ornamentală datorită în principal florilor care se deschid la sfârşitul lunii februarie, vestind primăva

220px-Cornus_mas_Parc_Neuman_Luxembourg_01 (1)

Sursa foto: WIKȚIONARUL .ORG

Cornul vegetează pe soluri uşoare, reavăne, bine drenate, pe expoziţii însorite dar şi pe expoziţii cu semi-umbră. Din scoarţa cornului se poate face vopsea, iar din frunze tanin. În trecut fructele de corn erau folosite la tratarea dezinteriei şi diareei. Din coarne se face ceai, decoct, infuzie, tinctură. Coarnele conţin acizi organici, hidraţi de carbon, tanin, vitamina C.  Cornul conţine şi o substanţă cunoscută sub numele de cornină. Cornata obţinută din coarne fermentate cu alcool şi zahăr este o băutură alcoolică foarte bună. Fructele de corn se mai pot folosi sub formă de diverse preparate ca: marmeladă, gem, vin, peltea, sirop, dulceaţă, compot.

Fructele sunt drupe alungit-elipsoidale, comestibile,de culoare roşie cunoscute sub denumirea de coarne. Acestea au un gust acrişor, astringent se recoltează în august-septembrie. Sâmburii sunt biloculari. Lemnul de corn este dens, tare şi este folosit la fabricarea cozilor de unelte, a bastoanelor, a suveicilor de la războiul de ţesut, jugurilor de căruţe, cozilor de topor, ţepuşelor,  aracilor de legume. Lemnul de corn este cel mai bun lemn în confecţionarea, arcurilor, a săgeţilor, a suliţelor. O altă unică întrebuinţare pe care o are lemnul de corn este că din acesta se confecţionează ciocanele cu care se bate toaca prin care se cheamă creştinii la începutul slujbei sau la anunţarea orelor fixe din zi.

Coarnele sunt bogate în malat de calciu, glucide, caroten, pectine, vitamine, celuloză şi săruri minerale. Cornul se înmulţeşte prin altoire, seminţe sau marcotaj. Rezistă foarte bine la uscăciune, se instalează pe soluri pseudogleizate de cerete şi gârniţete. Din scoarţa lemnului de corn se produce vopsea. Fructele, frunzele şi coaja se foloseau pentru vopsit în culori galben, cafeniu, negru, roşu. Frunzele de corn se foloseau în trecut în tratarea celor care erau bolnavi cu gălbinare. În Armenia coarnele se folosesc în distilarea votcii, iar în Turcia se consumă cu sare pe timpul verii

Din punct de vedere medicinal coarnele au nebănuite proprietăţi terapeutice. Cornul are efecte: antidiareice, cicatrizante, astringente, dezinfectante. Este indicat în tratarea următoarelor afecţiuni: crampe stomacale, boli de ficat, enterite, icter, hemoroizi, paraziţi intestinali, miopie, guşă, vitiligo.

La corn, trufele negre de vară (Tuber aestivum Vitt trufele negre de iarnă (Tuber brumale Vitt), trufa mesenterică (Tuber mesentericum Vitt), se găsesc de obicei destul de aproape de tulpină şi nu la mai mult de 3-4 metri de aceasta.

Pentru detalii consulta linkul: https://trufesiciuperci.wordpress.com/about/

Posted in Uncategorized | Tagged | Leave a comment