30 kilograme de trufe au fost găsite asupra unui cetățean ce încerca să intre cu ele ilegal în Italia

30 kilograme de trufe au fost găsite asupra unui cetățean ce încerca să intre cu ele ilegal în Italia

Pentru fapta sa el a fost amendat cu 100.000 de euro. Unele surse informează că acesta transporta  trufa albă de Italia (Tuber magnatum) cea mai scumpă trufă din lume, prețul acesteia ajungând chiar și la 5.000 de euro. Alte surse susțin faptul că asupra sa s-au găsit 30 de kg de trufă albicioasă (Tuber borchii), sau Bianchetto cum o numesc italienii ,care nu este atât de scumpă precum trufa albă de Italia.

Imaginea 4 trufa albă de Italiabianchetto-truffles

Totul s-a întâmplat acum 2 săptămâni în Turcia unde un cetățean italian încerca să treacă granița cu Italia ilegal, cu 30 kg de trufe. El a fost prins la granița dintre Turcia și Bulgaria mai precis la biroul vamal Hamzabeyli .Pentru fapta sa el a fost amendat cu suma de 466.509 lire echivalentul a 100.000 de euro dar și arestat. Aceste trufe au fost recoltate din diferite păduri din Turcia, însă se știe că exportul de trufe din Turcia este interzis de lege.

Sursa: andareatartufi.com

 

 

.

 

Advertisements
Posted in Uncategorized | Leave a comment

Trufa mesenterică, o trufă ce îşi păstreză aroma chiar şi după gătit

Trufa mesenterică (Tuber mesentericum), are dimnsiunile cuprinse între 2-6 cm, fiind uneori de mărimea unui ou. Este de culoare neagră-albăstruie cu un miros pronunţat de bitum, după unii cu miros fenolic, după alţii de migdale amare. Acest miros fenolic se pierde dacă sunt expuse mai mult timp la aer, după care începe chiar să aibă un miros plăcut asemănător trufei negre de iarnă franceze. Gustul trufei mesenterice este foarte pronunţat şi este amărui.

mesentericum

Aroma trufei mesenterice persistă chiar şi după gătit. Trufa mesenterică apare de obicei în luna septembrie şi poate fi culeasă până în luna decembrie-ianuarie. De obicei are o cavitate la bază care intră destul de adânc în trufă, seamănă cu un rinichi în secţiune transversală.

Gleba trufei  mesenterice este la început de culoare albă după care se transformă în culoarea maroniu-gri. Peridiumul poate fi negru, albăstrui, maroniu cu negi foarte mărunţi şi deşi. Ascii şi sporii sunt identici cu cei ai trufei de vară (Tuber aestivum). Vegetează pe soluri bogate cu un strat de humus gros, soluri calcaroase sau argiloase, rendzine cu substratul de calcar la suprafaţă, soluri brune, soluri bine drenate, aerate, soluri bogate în materii organice, soluri cu Ph-ul neutru sau uşor alcalin.

Habitatul ideal în care se poate întâlni trufa mesenterică este cel al şleaurilor de deal, speciile agreate de trufa mesenterică sunt: stejarii (Quercus), pinul negru (Pinus nigra), alunul (Corylus avelana), fagul (Fagus sylvatica), mesteacănul  (Betula pendula), carpenul (Carpinus betulus). Altitudinea unde poate fi găsită trufa mesenterică începe de la 250 m şi poate ajunge chiar şi la 1500 m.

Trufei mesenterice îi plac pădurile situate în pantă. Ploile frecvente din iulie şi august declanşează fructificaţia din luna septembrie. Îi plac solurile cu multă umiditate, apare pe toate tipurile de expoziţii. Este întâlnită majoritatea ţărilor în europene, cum ar fi  Franţa, Germania, Italia, Spania, Croaţia, Bulgaria, România sau Marea Britanie. Am recoltat exemplare frumoase de trufă mesenterică de pe păşuni înpădurite mai precis din tufărişuri cu arbuşti ca: păducel, corn, porumbar, soluri cu roca mamă la suprafaţă. Compoziţia chimică a trufei mesenterice: 25% cetone; 20% aldehide; 15% eteri; 10% alcooli; 7% sulfuri.

Pentru detalii consulta linkul: https://trufesiciuperci.wordpress.com/about/#_Toc414727523

Telefon autor 0745168656

 

 

 

Posted in Uncategorized | Leave a comment

Pălăria şarpelui (Macrolepiota procera) o ciupercă fină de calitate cu gust delicios

Pălăria şarpelui mai este cunoscută sub următoarele denumiri: parasol, buretele şerpesc, piciorul căprioarei. Face parte din familia Agaricaceae genul Lepiota. Arealul de dezvoltare al acestei ciuperci se situează în toată Europa, Asia şi America de nord. Face parte din ciupercile comestibile din flora spontană şi este socotită de ciupercari ca o ciupercă fină, de calitate şi foarte gustoasă.

palaraia sarp

Habitat:  Pălăria şarpelui poate fi găsită atât în păduri de răşinoase cât şi de foioase dar şi în păduri mixte. Preferă pădurile rare cu consistenţa 0,5-0,7, de obicei creşte pe expoziţiile sudice, solurile preferate sunt cele nisipoase sau cu mult pietriş, nu îi plac solurile cu multă umiditate. Deseori creşte la liziera pădurilor, de multe ori chiar şi în iarbă, creşte în grupuri destul de mari. Arborii preferaţi de ciupercă sunt fagul carpenul, arţarul, familia stejarilor iar dintre răşinoase preferă speciile de pin. Apar de obicei în luna iunie şi pot fi găsite până toamna târziu. Arealul de dezvoltare al pălăriei şarpelui este de la câmpie şi până la munte.

Pălăria: este de culoare brună deschis sau chiar brună închis este netedă spre centru, acoperită cu solzi bruni dispuşi concentric. Exemplarele tinere sunt de cele mai multe ori de culoare albă. Inițial  pălăria este ovală, apoi convexă dar se aplatizează rapid prezentând un mamelon central. Diametrul pălăriei este impresionant acesta este cuprins între 10-35 cm. Mirosul caracteristic al pălăriei este identic cu cel al siropului de arţar. Cuticula acoperită cu solzi de culoare ciocolatie, mai rari pe margine şi ceva mai deşi pe centru.

Lamelele: sunt cărnoase, de culoare albă cenuşie sau gălbuie, îndepărtate de picior. Odată ce ciuperca se maturizează culoarea lamelelor se schimbă ea devenind maro cu nuanţe roşcate. Lamelele sunt dese, înghesuite, neregulate, sporii elipsoidali.

 Piciorul: are înălţimea cuprinsă între  10-35 cm, este cilindric şi gol pe dinăuntru. Culoarea acestuia este cenuşie în partea superioară şi maronie spre baza piciorului. La bază piciorul este bulbos, în partea superioară are un inel tare de culoare alb-gălbuie, acesta este destul de fragil. Piciorul în general este drept şi suplu.

Carnea: este de culoare albă-rozalie, această culoare se menţine şi atunci când ciuperca este tăiată şi secţionată. Are un gust plăcut dulceag cu gust de alună şi un miros foarte atractiv. De la ciuperca matură se comsumă numai pălăria iar la ciupercile tinere se poate consuma şi piciorul acesteia. Carnea este moale şi pufoasă, piciorul ciupercii este în schimb tare şi fibros.

Din punct de vedere culinar pălăria şarpelui este o ciupercă foarte apreciată având un gust delicios. Întrucât este o ciupercă cu dimensiuni apreciabile aceasta se poate pregăti foarte bine la grătar sau chiar pane la grătar. Pălăria şarpelui poate să fie pusă la uscat prin aceasta ea nu îşi pierde din calităţile sale nutritive.

 

 

 

Posted in Uncategorized | Tagged | Leave a comment

Ce șanse are trufa albă de Italia (Tuber magnatum Pico) să fie introdusă în culturile trufiere din țara noastră

Trufa albă de Italia (Tuber magnatum Pico) supranumită şi ,, regina trufelor’’ este cea mai apreciată şi mai scumpă trufă din lume. Este cunoscută sub denumirea de trufa albă de Italia, trufa de Istria, trufa de Piemont sau trufa cenuşie.

culturi cu tuber magnatum

Sursa foto: ilspoleto.gov.it

Din poză se poate lesne vedea că s-au efectuat tăierile coroanelor copacilor în așa fel încât să se poată executa lucrări de scarificare și de pregătire a solului mecanizat. De asemenea se poate constata că de ambele părți ale rândurilor de puieți s-au făcut șanțuri pentru irigarea solului, cunoscut fiind faptul că umiditatea reprezintă cel mai important factor în ciclul de vață al trufei!

Habitatul trufei albe este situat în inordul şi centrul Italiei, în Peninsula croată Istria dar în ultima perioadă de timp a fost semnalată şi în Serbia, Muntenegru, Bosnia-Herţegovina, Ungaria şi România. În Ungaria a fost găsită pentru prima dată în anul 1998 iar în ţara noastră probabil în anii 2003-2004, undeva în zona de sud a ţării.

Întrucât cererea de trufe albe este mult mai mare decât oferta, ţări ca Italia, Spania, Franţa  au încercat să compenseze lipsa trufelor din flora spontană, înfiinţând culturi trufiere. Din păcate, aceste experimente nu au reuşit în totalitate

.Iată care au fost motivele principale pentru eșecurile acestor culturi:

–  încălzirea globlă care a făcut să nu mai existe umiditatea necesară în  sol, care după cum se știe este factor determinant în ciclul de viață al trufei

–   locațiile alese nu au întrunit toate condițiile de mediu potrivite pentru producerea și creșterea trufelor

– tehnica de cultivare a trufei albe de Italia a fost identică cu cea a trufei negre franceze (Tuber melanosporum Vitt) dar și a trufei negre de vară (Tuber aestivum Vitt) numai că rezultatele obținute au fost slabe. Pe lângă faptul că trufele albe au fost foarte puține au apărut în aceste culturi și alte trufe dar care erau mult inferioare trufei albe , ajungând să concureze pe aceași locație cu acestea și ulterior eliminândule.

– eșecurile repetate au ambiționat specialiștii din domeniu, cea ce a făcut ca începând cu anul 1985 în urma acordării unei atenții mai aprofundate despre aceste culturi să apară și primele rezultate bune.

– de data aceasta s-a acordat o atenție mult mai mare solului urmărindu-se ca acesta să aibă Ph-ul cuprins între 7,5-8,5 sau chiar mai mare. S-au ales solurile bine drenate, aerate, calcaroase umede în majoritatea lunilor din an dar și cu apa freatică cât mai la suprafață.

– s-au ales și solurile aluvionare aflate în apropierea râurilor de câmpie și dealuri joase soluri bogate în substanțe minerale (calciu, fosfor, fier, potasiu) iar în lipsa acestora au luat măsuri de a asigura solul cu aceste substanțe munerale. Chiar dacă într-un anumit tip de sol există unele dintre aceste macroelemente în exces, lipsa totală a celorlalte macroelemente face ca să nu se mai întrunească habitatul ideal pentru trufe.

– solul este bine să aibă în compoziţia lui şi unele microelemente, însă acestea au o mai mică importanţă la influenţarea creşterii şi dezvoltării trufei.Dintre aceste microelemente mai importante sunt: cuprul, manganul, zincul, fierul, clorul, borul.

Faptul că trufa albă de Italia a apărut în țara noastră în mod spontan (fără intervenția omului) ne dă încrederea că și crearea unor culturi trufiere în țara noastră să se facă cu bune rezultate. Climatul din sudul țării acolo unde se găsesc în prezent trufele albe de Italia poate constitui o bună soluție pentru încercarea executării unor asemenea culturi. Habitatul existent în aceste zone fiind favorabil creării unor asemenea culturi. Este exclus ca în celelalte zone ale țării să se poată cultiva această trufă.

 

Posted in Uncategorized | Tagged , | Leave a comment

 Racotea (Stellaria holostea), o plantă care împarte același habitat cu trufele

Racotea sau iarba moale este o plantă perenă, creşte în pădurile de foioase de la câmpie şi ajunge chiar şi până la munte în pădurile de răşinoase, dar şi pe marginea drumurilor forestiere. Îi plac solurile afânate, nisipoase sau calcaroase, uşor acide până la neutru, bine drenate, bogate în humus, soluri cu umiditate ridicată.

Stellaria_holostea Wikimedia Commons

Sursa foto: Wikimedia Commons

Acolo unde întâlnim prin pădure această plantă trebuie să fim foarte atenți deoarece sunt șanse foarte mari să găsim și trufe. Creşte până la înălţimea de 60 cm, frunzele sunt dispuse pe tulpină sub formă de stea, florile albe de 2-3 cm, înfloresc în perioada aprilie-iunie în funcţie de altitudine. Altitudinea maximă până unde poate fi întâlnită este de 1450 m.

Racotea este întâlnită în următoarele tipuri de staţiuni forestiere: etajul deluros de gorunete, făgete şi goruneto făgete, etajul deluros de cvercete (amestecuri de gorun, cer, gârniţă) şi şleauri de deal.

Etajul deluros de gorunete, făgete şi goruneto-făgete cuprinde o mare parte a Podişului Moldovei, a Subcarpaţilor interni şi externi, Depresiunea Oaşului şi Maramureşului, Carpaţii Orientali şi Meridionali, Culoarul Jiului şi al Oltului, munţii mai puţin înalţi ai Baraoltului, Perşanilor şi Badocului. Altitudinea se situează între 400 m- 700 m.

Etajul deluros de cvercete (amestecuri de gorun, cer, gârniţă) şi şleaurile de deal este răspândit în partea sudică a Podişului Central Moldovenesc, cea mai mare parte a Podişului Transilvaniei, a Depresiunii Braşovului, jumătatea nordică a podişului Getic, Piemonturile vestice şi Dobrogea de nord. Altitudinile variază între 200 m- 700 m.

Tipurile de sol specifice unde vegetează racotea sunt: soluri argiloiluviale, soluri litomorfice (calcare, pseudorendzine), soluri brune acide, soluri brune mezobazice, soluri brune podolite şi podzolice, litosoluri şi regosoluri.

Tulpina în general este destul de firavă, rupându-se foarte uşor. Florile sunt uşor laxative se pot consuma în bucătărie sub formă de salate. Fructul este o capsulă ce conţine mai multe seminţe mici de 2,5 mm.

 

 

Posted in Uncategorized | Leave a comment

Hribul murg (Boletus badius) o ciupercă foarte apreciată  

Hribul  murg face parte din încrengătura Basidiomycota, familia Boletaceae, genul boletus. Recent în anul 2.014 micologul italian  Alfredo Vizzini şi specialiştii din domeniu au scos această ciupercă din genul Boletus şi au inclus-o în genul Imleria. Hribul murg este răspândit în întreaga Europă deci poate fi recoltat şi în ţara noastră.

badius

Sursa foto: boletales.com

Habitat : Hribul murg vegetează în general în păduri de răşinoase dar uneori poate fi găsit şi în pădurile de foioase. Speciile agreate dintre răşinoase sunt molidul, pinul şi laricele iar dintre speciile de foioase preferă stejarii, carpenul, castanii comestibili şi fagul. Perioada de vegetaţie este între lunile iunie şi noiembrie dar vârful de recoltă este de obicei în luna septembrie. Altitudinal creşte de la deal şi până la munte, poate fi solitară dar creşte şi în grupuri mici.

Pălăria: este de culoare maro-roşcată, cărnoasă, emisferică în tinereţe apoi devine convexă sau chiar plată. La început marginile pălăriei sunt răsfrînte în jos spre picior iar după o perioadă ele se îndoiesc în sus. Cuticula este brună-castanie uneori cu nuanţe negricioase, la umezealî aceasta devine lipicioasă. Ca dimensiuni diametrul pălăriei hribului murg rste de 4 – 15 cm.

Piciorul: este gros,bulbos la bază, drept sau uneori curbat, este tare, compact şi cărnos. Există însă şi exemplare cu picior subţire. Culoarea piciorului este brun-deschisă uneori albicioasă. Ca dimensiuni acesta variază de la 5 la10cm în înălţime şi 1 până la 5 cm în grosime, nu are inel.

Tuburile: sunt lipite de picior, de culoare albicioasă la început, apoi se fac galbene iar la sfârşit sunt galben – verzui. Dacă acestea se secţionează atunci imediat se colorează în albastru. Acestea au dimensiuni variabile şi se termină cu pori mici, unghiulari de culoare gălbuie. Sporii sunt de culoare galbenă, netezi şi fusiformi.

Carnea: este destul de apreciată din punct de vedere gastronomic deoarece are un gust plăcut. Carnea este tare de culoare albă, sub pălărie în zona tuburilor ea este albăstruie.  Un lucru foarte interesant se întâmplă cu această ciupercă atunci când este pregătită : chiar dacă ea prin secţionare devine albăstruie atunci când este pregătită ea revine la culoarea ei iniţială adică la cea albă.

Hribul murg se poate conserva în ulei sau în oţet, în saramură, dar se poate tăia felii şi se poate pune la uscat. Trebuie lucrat foarte repede cu ea deoarece face foarte repede viermi şi nu trebuie păstrată prea mult timp în congelator. Poate fi folosită în supe, ciorbe, sosuri, prăji în ulei sau unt şi servite lângă fripturi de vită sau de peşte. Exemplarele mai bătrâne trebuie gătite timp mai îndelungat altfel ele pot produce tulburări gastrice.

 

 

 

Posted in Uncategorized | Tagged | Leave a comment

Trufa găurită (Tuber excavatum)

Trufa găurită   cunoscută și sub denumirea de trufa scobită este puţin pretenţioasă faţă de sol, motiv pentru care poate fi recoltată cam în toate ţările lumii. Apare de obicei la sfârşitul lunii mai şi se poate găsi până în luna februarie a anului următor.

trufa scobit[

Nu este o trufă toxică aşa cum sugerează unii, este comestibilă însă nu are o valoare gastronomică comparabilă cu celelalte trufe. Dimensiunile acestei trufe sunt cuprinse între 2 şi 5 cm.

Trufa scobită este de culoare maronie-gălbuie, are coaja netedă, dar, ce este caracteristic acestei trufe sunt una sau mai multe scobituri, cavităţi, (găuri), de unde şi numele. În interior trufa este străbătută de vinişoare albe sau gălbui. În afară de culoarea menţionată mai sus apare şi sub alte culori în funcţie de anotimp, de locaţia în care se dezvoltă şi de specia de arbore cu care trăieşte în simbioză. Mirosul este dulceag-înţepător dar şi de usturoi.

Trufa scobită  creşte sub pământ la adâncimea de 1 – 4 cm, coaja este netedă. Acolo unde apare trufa de vară şi trufa de iarnă, creşte şi trufa scobită, de multe ori chiar devine specie invadatoare. Apare cam cu două săptămâni înaintea trufei negre de vară. Preferă solurile umede, argiloase şi calcaroase, solurile bogate în substanţe organice şi minerale.

Pentru că nu au valoare economică sau gastronomică nu le cumpără nimeni, se pot totuşi valorifica în şedinţele de dresaj la care participă câinii, mai ales că se face tare ca piatra după ce stă o vreme la uscat.

Trufa scobită creşte de la câmpie până la munte atingând chiar altitudinea de 1500-1600 m. Ce este interesant, creşte şi în pădurile de răşinoase, respectiv în arboretele pure de pin şi molid.

Sursa foto: Houbareni.cz

Pentru detalii consulta linkul: https://trufesiciuperci.wordpress.com/about/#_Toc414727523

 

 

Posted in Uncategorized | Tagged | Leave a comment