Cartea ,, Ghidul culegătorului de trufe” îţi arată pas cu pas ce ai de făcut pentru a deveni un bun culegător de trufe.

Pentru a deveni un bun culegător de trufe trebuie să urmezi următorii paşi :

IMG_20160212_142552

  1. În primul rând ai nevoie de o documentare temeinică despre tot ce este legat de trufe şi de partenerul tău la căutat trufe, respectiv de un câine bun;
  2. Participarea la un seminar despre trufe ţi-ar deschide orizonturi noi în tot ce este legat de acest domeniu;
  3. Ar putea fi foarte utilă o colaborare cu trufari, dacă găsești vreunul dispus să te inițieze;
  4. Viitorul partener de trufe, respectiv câinele, este bine să fie procurat încă înainte de începerea sezonului, pentru acomodarea cu noul stăpân; este preferabil să îţi procuri un câine pentru dresaj încă de la vârsta de 2-3 luni, temperamentul câinelelui ales să semene cu temperamentul stăpânului, adică la un om iute i se potriveşte un câine rapid în timp ce unui om mai lent, un câine mai lent;
  5. Trebuie să-ţi pregăteşti din timp echipamemtul necesar pentru a putea ieşi la cules de trufe;
  6. De asemenea este bine de ştiut de la început, că cel care doreşte cu adevărat să devină culegător de trufe trebuie să iubească pădurea, natura, ciupercile, animalele, să aibă o condiţie fizică bună;
    Pentru pregătirea teoretică, cel mai util instrument este ,,Ghidul culegătorului de trufe’’.

A aparut a treia editie a cartii Ghidul culegatorului de trufe, o lucrare care iti deschide portile unei lumi secrete: a culegatorului de trufe. Doar 195 de pagini cu 59 de poze color te despart de o ocupatie incitanta si totodata profitabila. Vei afla ce sunt trufele, unde le poti gasi si mai ales cum. Ghidul culegatorului de trufe ofera informatii practice, verificate in teren, nu divagatii fara fundament.
Pentru comenzi ferme sună la tel 0745168656. Preţul cărţii este de 65 de lei şi se livrează prin poştă cu plata ramburs.
Pentru detalii consulta linkul: https://trufesiciuperci.wordpress.com/about/

Advertisements
Posted in Uncategorized | Tagged , , | Leave a comment

Pleurotus  (Pleurotus ostreatus)

Ciuperca pleurotus în prezent ocupă un loc foarte important în privinţa ciupercilor din piaţa europeană respectiv în procent de 25%. După cum bine se cunoaşte ciuperca pleurotus poate fi găsită în flora spontană însă poate fi şi cultivată. Succesul ciupercii pleurotus pe piaţa europeană se datorează faptului că această ciupercă are proprietăţi terapeutice extraordinare, din punct de vedere culinar ea se poate combina uşor cu foarte multe alimente, este recomandată diabeticilor, vegetarienilor dar şi altor categorii de oameni. Valoarea nutritivă a acestei ciuperci este de 150 – 300 Kcal\ 100gr.

pleurotusHabitat: Ciuperca apare toamna înaintea îngheţului şi poate fi găsită până iarna. Arealul de dezvoltare al acesteia este de la câmpie şi până la munte. Speciile agreate de ciuperca pleurotus sunt fagul, stejarul, nucul, jugastrul, carpenul dar şi alte specii de foioase. Ea poate fi zărită cu uşurinţă deoarece creşte pe cioate şi arbori de la nivelul solului şi până la înălţimi apreciabile. Au forma unor urechi de animale sunt dese şi se suprapun unele peste altele.

Piciorul ciupercii are 3 – 5 cm este plin, cilindric, curbat şi tare însă uneori acesta chiar poate lipsi. Este alipit de pălărie îngroşat la bază şi subţiat spre vârf. Este de culoarea pălăriei sau a lamelelor dar uneori este şi diferită.

Pălăria ciupercii pleurotus are diametrul cuprins între 4 – 15 cm rareori mai mare. Poate avea forma unei urechi, scoici, semicerc, este foarte netedă şi lucioasă.  Culoarea ciupercii este foarte variabilă de la culoarea albă, gri, verde albăstrui, brună cenuşie, albăstrui negricioasă, uneori roşiatică şi chiar neagră. Culoarea ciupercii suferă modificări odată cu vârsta.

Lamelele ciupercii sunt în general destul de subţiri sunt compacte şi au culoarea pălăriei dar pot fi şi de culoarea alb murdar, gri cenuşiu sau gălbuie. Sporii ciupercii pleurotus sunt de culoare albă.

Carnea la pleurotus este albă moale, cărnoasă, foarte valoroasă fiind apreciată atât pentru gustul ei dulceag şi plăcut cât şi pentru proprietăţile terapeutice pe care le are.

Proprietăţi : Este bogată în minerale ca seleniu, zinc, fier, fosfor, potasiu, calciu şi fier, cobal, magneziu.  Deasemenea conţine roate vitaminele din complexul B cât şvitaminele C, PP, D, A, P. Conţine  şi aminoacizi esenţiali ca : lizină, histamină, leucină, valină, metionină , histină. Prin faptul că este o ciupercă săracă în calorii este indicată şi celor care doresc să slăbească. Ciuperca este bogată în proteine de foarte bună calitate comparată cu proteinele care se găsesc în carne.

 

 

Posted in Uncategorized | Tagged | Leave a comment

Ce trufe cresc în România şi unde le putem găsi

În ţara noastră se pot găsi următoarele specii de trufe: trufa neagră de vară (Tuber aestivum Vitt), trufa neagră de iarnă ( Tuber  brumale Vitt), trufa albă de Italia (Tuber magnatum Pico), trufa cu spori mari ( Tuber macrosporum Vitt), trufa mesenterică (Tuber  messentericum Vitt) trufa albicioasă (Tuber borchi Vitt) dar şi alte specii de trufe dar care au valoare gastronomică şi economică mai redusă.

Imaginea 52- Metode de ambalareTrufa neagră de vară este cea mai răspândită trufă din ţara noastră. Creşte în păduri de foioase de la câmpie şi până la munte, dar şi în păduri de răşinoase de pin negru,altitudinea la care poate fi găsită este cuprinsă între 200-1100m. Mai rar poate fi găsită în arborete formate dintr-o singură specie forestieră. Îi plac pădurile de amestec, speciile de arbori agreate de trufe sunt: teiul, carpenul, cerul, jugastrul, gorunul dar şi alte specii. Sezonul la trufa de vară ţine din luna iunie şi până în luna ianuarie a anului următor, uneori chiar şi în februarie în zonele montane. Ca valoare în gastronomie se situează pe locul trei după trufa albă de Italia şi trufa neagră franceză.

Trufa neagră de iarnă este mai mică decât trufa neagră de vară, la noi apare în luna octombrie şi poate fi găsită şi în luna februarie. Vârful de recoltă este de obicei în luna decembrie. Se găseşte de la câmpie până la munte în păduri de foioase sau păduri de răşinoase de pin negru. Trufa neagră de iarnă reprezintă aproximativ 10% din cantitatea anuală ce se recoltează în România. Vegetează pe soluri lutoase, calcaroase argiloase, în general pe soluri cu multă umiditate. Este o trufă puţin pretenţioasă faţă de sol. Ph-ul solului la trufa de iarnă poate fi mai mic el fiind cuprins intre 6-7.Altitudinea la care poate fi găsită se situează între 350-1000 m.

brumale

Trufa albă de Italia este cea mai scumpă şi mai valoroasă trufă din lume. Vegetează pe soluri bogate în humus, bine drenate şi bine aerisite, soluri cu Ph—ul cuprins între 7-8,5. Preferă solurile aluvionare, aflate în apropierea râurilor de câmpie dar şi solurile calcaroase. Speciile de arbori cu care trufa albă trăieşte în simbioză sunt stejarul pedunculat, cerul, speciile de tei, plopul alb, alunul, carpenul, salcia albă. Sezonul de cules la trufa albă în ţara noastră începe în luna octombrie şi se termină în luna decembrie.

Imaginea 4 trufa albă de Italia

Trufa cu spori mari este o trufă cu valoare gastronomică deosebită foarte apreciată pe continentul american. Parfumul acestei trufe seamănă mult cu cel al trufei lbe de Italia. Este o trufă foarte pretenţioasă faţă de sol şi de climă, însă este foarte rezistentă la secetă. Creşte pe soluri calcaroase, soluri aluvionare şi inundabile dar şi pe soluri argiloase. Sezonul la trufa cu spori mari începe în octombrie şi se termină în decembrie.

macrosporum

Trufa mesenterică este cea mai inferioară trufă din cele descrise. Are un miros puternic de fenol apreciat de unii şi hulit de alţii.Creşte în general pe aceleaşi soluri ca şi celelalte trufe. Valoarea gastronomică este redusă. Poate fi găsită chiar şi la altitudinea de 1500m.Pentru mai multe detalii cumpără Ghidul culegătorului de trufe.

mesentericum

Trufa albicioasă.  Nu toţi culegătorii de trufe din ţara noastră ştiu că această trufă creşte şi în ţara noastră. În Italia această trufă este cunoscută sub numele de bianchetto sau în alte zone ale Italiei ca marzuolo.  Solurile pe care cresc aceste trufe sunt  cele nisipoase cu textură fină, solurile brune de pădure, solurile calcaroase, dar şi pe cele argiloase. Pot fi găsite atât în pădurile de foioase cât şi în cele de răşinoase şi în mod special în arboretele de pin negru. În pădurile de foioase ele pot fi întâlnite în stejărete, făgete , cărpinete şi în pădurile de amestec. Altitudinea la care se întânesc aceste trufe este situată între 200 – 1300 m. Cele mai mari exemplare se găsesc în pădurile de pin negru.

bianchetto-truffles

Pentru detalii consulta linkul: https://trufesiciuperci.wordpress.com/about/#_Toc414727523

 

 

Posted in Uncategorized | Tagged | Leave a comment

Ciuperci otrăvitoare din flora spontană

În Europa se întâlnesc peste 140 de specii de ciuperci otrăvitoare, iar în ţara noastră peste 50. Unele au toxicitate mai redusă, însă există şi ciuperci otrăvitoare mortale.

Iată aici sunt descrise 5 ciuperci otrăvitoare care se întâlnesc în flora spontană de la noi: Buretele viperei, Muscariţa, Buretele pestriţ, Ciuperca albă, Hribul lui Satana

1.Buretele viperei (Amanita phalloides) este ciuperca cea mai otrăvitoare din ţara noastră, anual zeci de oameni mor în urma consumului acestei ciuperci. Ciuperca are un picior de 5-12 cm, cilindric, bulbos la bază, încadrat într-o volvă mare de culoare albă.

amani03a phaloides

Inelul ce înconjoară piciorul este alb şi are tendinţa de a coborâ spre baza piciorului. Lamelele sunt albe, dese, cu reflexe verzui, pălăria de 5-15 cm de culoare măslinie dar poate fi şi albă, gălbuie, cafenie, verde. Creşte cu precădere în regiunile de deal în pădurile de foioase, dar sporadic se poate întâlni şi în cele de răşinoase.

Toxina din burete se numeşte amatoxină aceasta atacă în primul rând ficatul şi rinichii pe care îi distruge complet în 3-4 zile. În caz de urgenţă apelaţi de urgenţă la medic.

2.Muscariţa (Amanita muscaria) creşte atât în pădurile de foioase cât şi în cele de răşinoase din ţara noastră. Are un picior gros, cilindric, bulbos în pertea inferioară, de culoare albă, , pălăria destul de mare cuprinsă între 10-20 cm de culoare roşie aprins, lamele albe, dese uneori cu nuanţe de galben. Carnea este albă, uneori în partea superioară de culoare portocalie.

muscarita

Conţine acid ibotenic care este o toxină foarte periculoasă. După consumul de muscariţă simptomele ce apar sunt: somnolenţa, agitaţia, halucinaţiile, stări de vomă. În caz de intoxicaţie cu ciuperci otrăvitoare apelaţi de urgenţă la medic.

3.Hribul ţigănesc (Boletus satanas), face parte din familia Boletaceae, se întâlneşte numai în pădurile de foioase, are un picior gros şi bombat de culoare roşie la bază şi galbenă spre partea superioară. Pălăria este destul de mare de culoare alb-cenuşie, carnea este albă sau galben deschis iar atunci când se taie se albăstreşte imediat în contact cu aerul.

Boletus_satanas4

Dacă este consumată, ea produce tulburări gastrointestinale cu dureri mari ce pot dura chiar şi o săptămână.În caz de intoxicaţie cu ciuperci otrăvitoare apelaţi de urgenţă la medic.

4.Buretele pestriţ (Amanita pantherina), creşte de la câmpie până la munte în păduri de foioase dar şi de răşinoase. Apare la sfârşitul verii şi începutul toamnei. Piciorul este gros înalt de 10 cm, cilindric, îngroşat la bază şi înfipt într-o volvă albă. În partea superioară are un inel de culoare albă, carnea este moale, fără miros, cu gust dulce.

amamita phantera

Pălăria are la început formă de clopot, lamelele albe, dese şi libere. Simtomele intoxicaţiei sunt: greţuri, vărsături, halucinaţii, delir, convulsii, comă. În caz de intoxicaţie cu ciuperci otrăvitoare apelaţi de urgenţă la medic.

5.Ciuperca albă (Agaricus xanthodermus), are un picior subţire cu înălţimea de 5-10 cm, la bază are un bulb de culoare albă care dacă este secţionat se colorează în galben, creşte în păduri, păşuni, pajişti are un miros şi un gust neplăcut.

0__DSC2050 Agaricus xanthodermusPălăria are 5-10 cm, la maturitate este plană, are marginile ondulate, este de culoare albă.Creşte în grupuri, de multe ori dispuse în formă de cercuri. Simtomele sunt: transpiraţie abundentă, pupile mărite, stare de agitaţie, dureri abdominale, respiraţie grea, tremurături, halucinaţii. În caz de intoxicaţie cu ciuperci apelaţi de urgenţă la medic.

 

Posted in Uncategorized | Tagged | Leave a comment

RECOLTAREA TRUFELOR ÎN ROMÂNIA

În timp ce în ţările europene cu tradiţie în recoltarea trufelor există legi şi reglementări care au ca scop principal, protejarea habitatului trufei, modul concret  şi perioada în care se poate face recoltarea acesteia, precum şi modul de valorificare. Cei care nu respectă aceste legi sunt sancţionaţi cu amenzi foarte mari sau după caz cu privarea de libertate. La noi în ţară din păcate nu există legi şi reglementări clare în acest domeniu, fapt ce ar putea duce în câţiva ani la dispariţia trufei.

beagle prel

În ţara noastră recoltarea trufelor se face de două categorii de oameni. De culegători profesionişti cu experienţă şi de către braconierii de trufe, această ultimă categorie foloseşte unelte şi mijloace interzise în orice ţară din lume.

Culegătorii profesionişti sunt aceia care recoltează trufele cu unelte admise legal şi care au un respect deosebit faţă de trufe. Profesioniştii au în general câini foarte bine dresaţi, iubesc foarte mult natura şi pădurea, merg la cules foarte liniştiţi nu fac gălăgie sunt discreţi. Sunt harnici, se scoală dimineaţa devreme pentru a putea astfel beneficia de serviciile câinilor lor, cunoscut fiind faptul că atunci când temperatura este ridicată se diminuează mult simţul olfactiv al câinelui. Sunt oameni documentaţi în acest domeniu, ştiu în ce păduri să caute trufe, au cunoştinţe despre flora spontană, despre păduri, despre soluri, se ştiu orienta cu precizie în teren. Sunt oameni ce culeg numai acele trufe mature pe care le semnalizează câinele. În teren au grijă să acopere cu pământ şi frunze locurile de unde câinii au extras trufa. Se retrag în linişte şi se deplasează spre un nou loc.

Braconierii de trufe în general sunt acei culegători care au citit în ziare, pe internet sau au văzut la televizor emisiuni în care se menţionau lucruri ireale ca de exemplu că în pădurile din ţara noastră există cantităţi uriaşe de trufe, lucru inexact de altfel. Aşa că fără a se documenta de loc, au sperat că se pot îmbogăţi peste noapte. Au cumpărat la repezeală câini pentru căutat trufe iar marea majoritate au luat ţepe, câini cumpăraţi cu bani buni, nefiind buni de nimic. Căutând şi negăsind trufe s-au asociat câte doi-trei la un loc şi cu unelte interzise (sape, mici cazmale, greble) au început să scormonească pădurea în lung şi în lat, scoţând şi trufe imature care nu au deloc miros şi nu au nici valoare gastronomică.

Au mai auzit ei de ici de colo despre câte un loc de trufe după care au început să sape să grebleze, distrugând astfel micoriza dintre ciupercă şi arbore. Nu au conştientizat că chiar dacă un an sau doi vor recolta cantităţi mari de trufe prin distrugerea habitatului acesteia, în următorii ani nu vor recolta nimic. În general braconierii de trufe îi urmăresc pe trufarii profesionişti prin toate mijloacele şi dacă se întâlnesc ocazional pe teren îi ameninţă şi sunt vulgari. Dacă statul român nu va adopta legi care să protejeze habitatul trufei până nu este prea târziu, există riscul ca în câţiva ani trufele să dispară din ţara noastră.

Posted in Uncategorized | Tagged | Leave a comment

Factorii care influenţează forma şi mărimea trufei

Trufele sunt ciuperci subterane care iau naştere în urma unui proces natural între rădăcinile unor arbori şi miceliul unor ciuperci, cu care formează prin simbioză organe specifice cunoscute sub numele de micoriză. În păduri, micoriza are o viaţă nelimitată.Micorizele oferă arborilor protecţie împotriva secetei, caniculei, agenţilor patogeni, insectelor şi a multor altor organisme din sol.

Imaginea 4 trufa albă de Italia

Între arbori şi trufe se stabilesc raporturi atât de strânse  încât acestea nu pot trăi independent una  faţă de alta.Trufele asigură arborelui substanţele minerale şi alte elemente uşor asimilabile, reţin apa şi substanţele nutritive în sol. Arborele la rândul lui oferă trufei vitaminele, glucidele, zaharurile produse în urma fotosintezei, gustul, parfumul şi culoarea trufei. Trufele ca şi celelalte ciuperci se înmulţesc prin spori.

Forma pe care o ia trufa în sol este în strânsă legătură cu structura acestuia. Astfel într-un sol afânat, nisipos sau cu structură fină, forma trufei este în marea majoritate a cazurilor, sferică. Dacă solul este foarte uscat şi compact, trufele nu se pot dezvolta normal şi pot lua forme neregulate.

Mărimea trufelor este influenţată şi de tipul de sol în care creşte. Astfel într-un sol bogat în humus, afânat, bogat în substanţe minerale, cu multă umiditate sau cu apă freatică mai la suprafaţă, cu pH-ul solului în jurul cifrei de 7 – 8,5, trufa este mai mare. Dacă tipul de sol pe care creşte este mai sărac în humus, Ph-ul solului este mai mic, condiţiile climatice au fost nefavorabile în sensul lipsei suficiente de precipitaţii trufele sunt mici şi au formă neregulată.

În ţara noastră trufele cele mai mari sunt cele porceşti (Choiromyces meandriformis), acestea pot atinge greutatea de 700-800 grame. Însă acestea din păcate au o valoare economică şi gastronomică mai redusă.

Pentru detalii consulta linkul: https://trufesiciuperci.wordpress.com/about/#_Toc414727523

 

 

Posted in Uncategorized | Tagged | Leave a comment

Hribul arămiu ( Boletus aereus) un hrib foarte gustos

Hribul arămiu în prezent se găseşte destul de rar de aceea începând cu anul 2.007 a fost inclus pe lista roşie devenind astfel o specie protejată în mai multe ţări europene. În anul 2.008 Asociaţia germană pentru micologie declară hribul arămiu ca ,, ciuperca anului’’. Hribul arămiu face parte din familia Boletaceae genul Boletus.Mai este cunoscut şi sub următoarele denumiri: hrib negru, mânătarcă, hrib pucios. Hribul arămiu este foarte apreciat mai ales în Franţa şi Italia unde se valorifică la preţuri apreciabile.

Boletus aereus 1

Habitat: Hribul arămiu în ţara noastră creşte în arborete în care vegetează arbori ca; fag, toate speciile din familia stejarilor, carpen, castan dar şi la alte specii de foioase. Nu creşte în arboretele de răşinoase. Preferă pădurile situate pe expoziţia sudică unde găseşte căldura necesară şi mai rar poate fi găsită pe expoziţiile nordice. Apare de obicei în urma ploilor din luna mai, creşte solitar sau în grupuri. Sezonul de recoltare al hribului arămiu este în perioada iunie – octombrie.

Preferă solurile acide cu Ph-ul solului cuprins între 5,8 –6,5. Ca şi trufele trăieşte în simbioză cu rădăcinile unor arbori, dar preferaţi sunt cei din familia fagaceae. Simbioza dintre ciupercă şi arbore este benefică pentru fiecare astfel: hribul arămiu asigură arborelui protecţie împotriva secetei, caniculei, acidităţii solului, agenţilor patogeni, nematoizilor şi a multor alte organism din sol. Deasemenea ciuperca furnizează copacului substanţe minerale ca : potasiu, fosfor, fier, calciu, azot. Arborele dă ciupercii gustul, mirosul, culoarea, vitaminele şi glucidele precum şi substanţele care stimulează creşterea şi fructificarea mai abundentă a copacului.

Pălăria hribului arămiu are diametrul cuprins între 5 şi 20 cm, este densă, semisferică, boltită după care ea se aplatizează, marginea pălăriei răsfrântă parţial în sus. Cuticula este netedă, uscată, separabilă, în tinereţe negricioasă după care treptat treptat devine maro cu nuanţele acestei culori.

Piciorul ciupercii are dimensiunile cuprinse între 5 şi 15 cm şi un diametru de 4 – 8 cm.Piciorul este plin, tare, bulbos mai îngroşat la bază uneori chiar sferic. Culoarea piciorului este albă în tinereţe şi maro deschis la maturitate sau uneori brun roşiatică. Dacă sunt tăiaţi aceştia nu-şi schimbă culoarea ea rămânând albă.

Tuburile: Ele sunt lungi și simple, aproape neaderente la picior, albe, fără aşi schimba culoarea odată cu înaintarea în vârstă aşa cum se întâmplă de obicei la majoritatea ciupercilor.

Carnea hribului cenuşiu este de culoare albă, tare şi compactă în tinereţe şi mult mai moale la maturitate. Are un miros şi un gust foarte plăcut.

Sporii : sunt fusiformi, au culoarea brun – oliv cu dimensiunile cuprinse între 12 – 16  x 4 – 5,5 microni. Porii sunt denşi şi rotunzi, fini, se deformează odată cu îmbătrânirea ciupercii.

Hribul arămiu se poate pune la uscat în uscătoare speciale tăiat felii. Deasemenea hribul arămiu se poate păstra în congelator. Din punct de vedere gastronomic hribul aramiu se poate pregăti alături de alte ciuperci adăugaţe la fripturi de carne de porc, vită sau carne de vânat.

 

Posted in Uncategorized | Tagged , , | Leave a comment